Acasă
Rezistenţa la nou
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN
marţi, 20 mai 2014
În
urmă cu mai bine de 20 de ani, iniţiasem un program de vizite la Centrul
Medical Soroka din Beer Şeva, Israel, pentru tineri medici specialişti în ATI
din Europa Răsăriteană. Totul a început cu tineri colegi români, care au
efectuat stagii de o lună sau două în divizia de ATI pe care am condus-o la
vremea aceea şi a continuat cu medici din zece ţări est-europene, incluzând
aproximativ 150 de participanţi. Pe mulţi dintre ei i-am revăzut ani după
aceea, în multiplele vizite în ţara mea de baştină, şi cu mulţi alţii am avut
ocazia să stau de vorbă, încercând mai ales să înţeleg în ce măsură stagiul
efectuat în Israel a contribuit la dezvoltarea lor profesională. A nu se uita,
acel proiect s-a desfăşurat în primii ani de după revoluţie, o perioadă în care
medicul din răsăritul Europei era avid de lucruri noi şi extrem de doritor de a
se pune la curent cu acele aspecte ale medicinii moderne de care fusese izolat
timp de mulţi ani.
În
aceste discuţii informale, ideea predominantă a fost cea de frustrare, produsă
prin încercările multor foşti „cursanţi“ de a avea iniţiative noi şi a schimba
câte ceva din rutina învechită. Aceste încercări de schimbare au fost
întâmpinate cu neîncredere şi de multe ori cu ostilitate de confraţi, mai ales
de cei care conduceau destinele profesiunii în respectivele locuri de muncă.
Surprinderea mea a fost totală, deşi ar fi trebuit să mă aştept la o asemenea
situaţie, pe cât de neprielnică progresului, pe atât de naturală. Doar că în
acei ani nu-l citisem pe Keynes şi nu eram conştient de ubicuitatea fenomenului
de respingere a noilor idei de vechii responsabili ai destinelor noastre. Situaţia
nu-mi era chiar străină, pentru că în primul an al existenţei mele israeliene mă
lovisem de reacţii similare în spitalul unde lucram. Primul meu şef israelian
reacţionase la o propunere a mea de a schimba ceva din rutina zilnică,
punându-mă să aleg una din următoarele trei posibilităţi: să mă întorc în
România, să emigrez în Statele Unite sau să mă mulţumesc cu realitatea existentă
în secţia în care lucram.
John
Maynard Keynes, celebrul economist britanic, s-a făcut cunoscut prin ideile
sale, care au afectat concepţia universală despre economia de piaţă, punând la
punct, printre altele, teoria evoluţiei ciclice a liberei întreprinderi. Aşa-zisa
economie keynesiană a influenţat vreme de decenii politica economică a
guvernelor Europei occidentale, Keynes fiind considerat cel mai important
economist al secolului trecut. De fapt, Keynes a fost unul din partizanii
liberei iniţiative şi s-a opus hegemoniei administraţiei naţionale asupra pieţei,
spunând că rolul guvernului trebuie să fie redus la limitarea daunelor
provocate de perioadele de recesiune economică, pe care el le considera absolut
naturale şi nicidecum catastrofe ce pot fi prevenite. E de la sine înţeles
faptul că o evoluţie pozitivă a economiei necesită supremaţia absolută a iniţiativei
libere. Iniţiativa înseamnă idei noi, care trebuie să ia locul celor vechi, dar
acest precept, acceptat teoretic de mulţi, are o conotaţie umană greu de
primit: de multe ori (unii susţin că de prea multe ori!), ideile vechi sunt
aruncate la gunoi împreună cu susţinătorii lor. De aici, e uşor de înţeles
împotrivirea practic instinctivă a apărătorilor realităţii existente la încercările
de schimbare.
Viaţa
de zi cu zi într-o instituţie medicală oferă observatorului atent un noian de
elemente care confirmă citatul lui Keynes. În Israel circulă o legendă cu
privire la concursul pentru ocuparea postului de şef de secţie într-un cunoscut
spital din centrul ţării. Candidatul cu cele mai mari şanse părea a fi
adjunctul şefului de secţie, care ocupase acest post timp de mai bine de 15
ani. Însă comisia de concurs a preferat un alt medic, iar la întrebarea aparent
justificată a candidatului respins, răspunsul a fost la fel de justificat: un
om care trăieşte în umbra şefului său atât amar de vreme nu poate fi capabil de
schimbări, nu va dori decât menţinerea unui statu-quo, situaţie incompatibilă
cu necesitatea inerentă de a schimba câte ceva din rutina de zi cu zi a unei
secţii clinice.
Ideile
noi, prin definiţie, se opun celor vechi. Iar medicina oferă exemple uneori
diametral opuse. De fapt, mediul medical e stăpânit de două tendinţe complet
diferite. Pe de o parte, asistăm la încercări de a introduce noi metode de
tratament sau diagnostic înainte de a primi confirmarea, evaluarea lor ştiinţifică,
şi asta doar din cauza dorinţei medicului de a-şi ajuta pacientul pe orice
cale, mai ales dacă tratamentul existent nu a dat rezultatele aşteptate. Încercările
prea timpurii de prevenire a „pneumoniei de ventilaţie“ prin utilizarea
aerosolilor conţinând antibiotice au fost un fiasco, tratamentul propus ducând
la apariţia unor germeni rezistenţi la antibiotice, fără ca procentul
pneumoniei în terapia intensivă să se fi îmbunătăţit semnificativ din punct de
vedere statistic. În acelaşi timp, până în ziua de azi, mai există directori de
spitale sau de secţii de ATI care se opun înfiinţării camerelor de trezire, aşa-numitele recovery rooms, unde pacientul
chirurgical continuă să fie supravegheat până la completa stabilizare a funcţiilor
sale vitale, şi asta în ciuda a nenumărate studii care indică în mod clar că
peste 40% din complicaţiile postanestezice apar în primele ore după coborârea
pacientului de pe masa de operaţie.
O
poveste cu mult tâlc, tristă, dar – se pare – adevărată, e cea care pomeneşte
expresia unui director de spital israelian, care întâmpina apariţia fiecărui
nou medic angajat cu avertizarea: „în acest spital poţi fi arătos, că deştepţi
suntem noi şi e de ajuns!“.
S-ar
putea crede că fraza citată, aparţinând lui Keynes, ar fi rodul unei gândiri
filozofice profunde, teoretice şi nimic mai mult. Adevărul e însă altul. De-a
lungul carierei sale, Keynes s-a lovit nu o dată de refuzul diverselor
administraţii şi conduceri economice de a primi şi aplica în practică propunerile
sale. Lista acestor idei, intrate în istorie ca eşecuri personale ale acestui
important gânditor, e prea lungă pentru a o prezenta aici. Voi aminti în primul
rând credinţa lui Keynes în existenţa unor soluţii pentru fiecare problemă şi
îndârjirea cu care s-a luptat de-a lungul vieţii pentru a se face înţeles şi
acceptat. După Primul Război Mondial, Keynes a încercat să convingă guvernele ţărilor
învingătoare de necesitatea de a impune Germaniei doar compensaţii moderate, şi
aceasta cu scopul de a împiedica pauperizarea populaţiei germane, împovărată de
biruri şi taxe. Conservatorismul politic anglo-american nu a acceptat ideea,
iar rezultatul a fost cel prevăzut de Keynes: cumplita inflaţie în Germania de
după război, traumatismul cetăţeanului de rând în faţa umilinţei internaţionale
şi venirea lui Hitler la putere.
În
anii marii crize economice mondiale (1929–1933), Keynes s-a opus principiului
după care producţia creează, la rândul ei, cererea de produse. El a văzut
realitatea complet altfel: cererea aduce după ea oferta. Pentru o cerere
semnificativă însă, salariile trebuie menţinute la un nivel acceptabil. După al
Doilea Război Mondial, Keynes a propus instituirea unei monede unice mondiale,
aşa-numita bancor, precum şi crearea
unei bănci centrale, care să poată controla şi influenţa pozitiv comerţul
mondial. Keynes a murit în 1946, iar aceste idei au fost implementate parţial şi
numai în Europa, la ani de zile după ce propunerea sa iniţială fusese respinsă
de guvernele occidentale.
Propun
cititorului să arunce o privire în jur şi să încerce să deceleze în propria sa
realitate acele exemple care vor întări veridicitatea citatului de mai sus. Îi
promit că nu va fi dezamăgit de rezultat.
|
|
„Adevăratul obstacol în calea schimbării unei
stări de fapt nu constă în imposibilitatea dezvoltării unor noi idei, ci în
desprinderea de cele vechi.“
