N-am idee câți dintre
cititorii acestor rânduri se gândesc cu seriozitate la modul cum vor fi
amintiți, ei sau faptele lor, după ce vor dispărea din această lume și se vor
îndrepta definitiv spre neant. Mi se pare însă mult mai important să-i poți
influența pe cei din jurul tău atât timp cât ești capabil să o faci, aici, pe
pământ.
Noi, medicii, trăim într-o permanentă
capcană. Pentru fiecare dintre noi, cel mai important e să-i ajutăm pe cei în
nevoie, pe bolnavii care ne sunt încredințați pentru îngrijire. Acest deziderat
ocupă primul loc în preocupările noastre zilnice, dar mă întreb în ce măsură
activitatea noastră de tămăduitori conține elemente ce pot fi încadrate ca
interesante. Imensa parte a activității noastre clinice e, de fapt, o muncă de
rutină, de zi cu zi, în cabinet, în spital sau în sala de operație. Mai mult,
datele din literatură arată că acei medici și acele instituții spitalicești
care se specializează într-o anumită direcție și practică zilnic o tehnică sau
un anumit tip de tratament oferă pacientului rezultate statistice mult mai bune
decât cele obținute în alte locuri, unde tehnica sau tratamentul respectiv se
folosesc doar din când în când și nu de rutină.
Nu demult, am fost nevoit să dau replica
unui student la medicină care mă întrebase ce poate fi interesant în
specialitatea ATI, pentru că asistase câteva zile în șir la activitatea din
sala de operații și observase cât de multă rutină există în meseria noastră.
Pacientul e anesteziat, operația decurge fără peripeții, apoi urmează trezirea
și transferul în ceea ce noi numim recovery room. Mai multe despre
răspunsul meu spre sfârșitul acestor rânduri.
Iată însă capcana de care aminteam mai sus.
Pe de o parte, interesul comun al medicului și al pacientului este situația de
rutină, care poate asigura exactitatea diagnosticului și eficiența
tratamentului. Pe de altă parte, rutina e uneori (deseori?) periculoasă, pentru
că poate duce nu numai la plictis, dar și la o anumită împietrire a gândirii și
poate deveni un obstacol în încercarea (ce trebuie să fie permanentă) de a
îmbunătăți ceea ce faci în fiecare zi și mai ales să adaptezi ceea ce faci la
ceea ce e nou și dovedit ca eficient.
În plus, aceia dintre noi care doresc să
progreseze pe scară academică sunt obligați să găsească și să se ocupe și de
subiecte originale, complet ieșite din rutină, altminteri nimic din ce vor
scrie nu va putea fi publicat – și să ne amintim aici de expresia americană publish
or perish! Nu am nicio îndoială că activitatea de cercetare clinică sau
fundamentală trebuie să facă parte din preocupările medicului și că fără acest
tip de activitate nu există progres. Dar cum se pot împăca aceste două
tendințe și cum se poate răspunde provocării din citatul alăturat?
O precizare: pe vremea lui Benjamin
Franklin, medicul avea dreptul să încerce pe pacient orice nouă idee legată de
diagnostic sau tratament. În acele timpuri, nu apăruseră preceptele etice care
ne conduc azi și nici comitetele de etică care să cerceteze orice propunere
inedită și să ofere dreptul de a o încerca în practică. De aceea, nu mă voi
referi la partea în care e vorba de a face ceva interesant din perspectiva
practicii curente de îngrijire a pacientului. Există în meseria noastră o serie
de elemente nelegate de tratamentul medical în sine, ci mai mult de organizarea
locului de muncă în încercarea de a îmbunătăți activitatea de rutină. Îmi vin
în minte două exemple din practica mea spitalicească.
În urmă cu mulți ani, am fost martorul unei
schimbări radicale produse de un nou șef de secție ATI, care luase decizia de a
programa raportul de gardă a secției cu o oră înaintea începerii programului
operator. În acea oră, fiecare medic de gardă (în secția respectivă erau de
gardă șase medici în fiecare noapte) prezenta un scurt raport asupra celor
întâmplate în cursul nopții, după care se prezentau pe scurt cazurile speciale
ce urmau să fie anesteziate în cursul zilei (16 săli de operație!) și încă mai
rămânea timp pentru o scurtă prezentare a unui articol recent, pregătită de un
rezident. Efectele nu s-au lăsat așteptate. În primul rând, activitatea sălii
de operații începea la timp în fiecare dimineață, întrucât toți anesteziștii
erau deja în spital. Unul din multiplele succese ale ideii a fost că acele
cazuri speciale care necesitau o supraveghere complexă erau aduse la cunoștința
șefului de secție, care aloca sălii respective încă un specialist cu
experiență. Un alt exemplu edificator e ideea rezidentului șef ATI dintr-o mare
clinică universitară de a strânge zilnic toți rezidenții după terminarea
programului operator electiv, cu scopul ca fiecare să prezinte cazurile
problematice sau interesante din cursul dimineții. Rezidentul respectiv
prezenta pe scurt detaliile cazului și modul în care a fost soluționată problema,
iar rezidentul șef discuta cele prezentate și încerca să tragă concluzii
valabile pentru viitoarele cazuri asemănătoare.
Mai există și un alt domeniu, de asemenea
legat de rutină și totuși deosebit de cele ce se întâmplă în fiecare zi, dar
despre care se poate scrie. E vorba de raportarea/publicarea acelor cazuri
deosebite, ieșite din comun, întâlnite doar foarte rar. De-a lungul vieții mele
profesionale, am avut ocazia să activez ca membru în mai mult de o duzină de
comitete editoriale ale unor reviste de specialitate și să acumulez experiență
legată de modul în care privesc, în general, jurnalele medicale ideea
publicării de cazuri. Există o tendință (sunt convins, cunoscută de mulți
alții) de a minimaliza importanța acestor prezentări, pe motiv fie că nu e
vorba de ceva original, fie că subiectul e prea periferic pentru a interesa
masa de cititori. În plus, unele facultăți de medicină ignoră impactul clinic
al raportării de cazuri într-o asemenea măsură încât nu permit includerea
publicațiilor de acest gen în lista de articole generale publicate de
candidatul la o avansare pe linie academică. În cel mai bun caz, există o
rubrică specială în lista de publicații, însă doar pentru cazurile raportate.
În ochii mei, cazurile clinice raportate au
scopul de a ajuta clinicianul care s-a întâlnit cu o situație fără explicații,
un sindrom necunoscut de el și de cei din jur, și la a cărei rezolvare un caz
similar sau identic deja raportat poate ajuta în mod substanțial. Dar mai
există un alt aspect important legat de raportarea de cazuri clinice. În marea
majoritate, ele sunt rodul activității tânărului rezident sau specialist. De
multe ori, cariera științifică a medicului începe tocmai cu prezentarea și
publicarea unui caz clinic. Ea presupune o intensă activitate de cercetare a
literaturii de specialitate, în scopul infirmării existenței unui caz similar
publicat anterior, dar și pentru a întări argumentele expuse în prezentare cu
date din ceea ce deja s-a publicat, pe subiecte adiacente cazului respectiv.
Primul meu articol publicat într-un jurnal de limbă engleză a avut ca subiect
un caz de apnee prelungită după succinilcolină administrată concomitent cu o
serioasă doză de citostatice.
Prezentarea și raportarea unui caz clinic
presupune o intensă muncă intelectuală și un adevărat atelier de ucenicie
pentru tânărul medic doritor să se pregătească pentru o viitoare activitate
academică. Orice construcție începe de la prima cărămidă. În fotbal, se spune
că o echipă nu poate marca al doilea gol înainte de a-l marca pe primul. De
aceea, sfatul lui Franklin trebuie interpretat ca o încurajare pentru
începător, ca un remediu împotriva fricii de a încerca ceva ce nu pare a fi
important, și ca un impuls de a-ți lua inima în dinți și a încerca marea cu
degetul. Nimeni dintre noi nu și-a început carierea academică și didactică cu
importante descoperiri științifice. Progresul meseriei depinde în primul rând
de noile generații. Tinerii colegi trebuie convinși de faptul că orice
încercare de a te ridica deasupra rutinei e merituoasă. Fără rutină, medicina
clinică nu are drept de existență. Prea multe sfaturi într-un singur paragraf?
Nimic nou. Franklin a inclus într-o singură frază o întreagă platformă
intelectuală.
La final, datorez cititorului răspunsul pe
care l-am oferit studentului meu, îngrijorat de plictisul muncii anestezistului
în sala de operații. – Dragul meu, spune-mi te rog, când ești în avion, cum îți
place să simți zborul, ca pe ceva lin și relaxant sau ca pe o permanentă
zdruncinătură, de parcă ai călca numai în gropi? Așa și cu anestezia, ne luptăm
ca totul să decurgă lin și fără complicații și asta se numește rutină de
succes. Sper să nu fiu întrebat dacă studentul în cauză a ales ATI ca
specialitatea sa de viitor, dar, dacă întrebarea va apărea de undeva, răspunsul
e pregătit.
|
„Fie scrii ceva care să merite citit, fie
faci ceva despre care să se poată scrie.”
(Benjamin Franklin, 1706–1790) |
