Este important cum ne creştem colegii, chiar
dacă sunt mici, chiar dacă încă nu îi putem vedea în calitate de colegi. Eu pot
şi nu m-aş vedea procedând altfel. Lucrez cu studenţii din anul II, dar ştiu că
majoritatea vor deveni medici şi nu aş putea să îi tratez altfel decât în
calitate de viitori colegi. Nu pot spune de unde am „învăţat“ asta, dar cred că
la fel am văzut la cei care m-au învăţat şi un motiv trebuie că se „ascunde“ şi
în familie.
Având aceste gânduri, nu pot să nu mă
necăjesc de fiecare dată când lucrurile se întâmplă diferit. Unul dintre studenţii
care au crescut şi se apropie de încheierea pregătirii a început deja să se
gândească la examenul de licenţă şi la viitorul său medical. Mi-a spus că majoritatea
asistenţilor care s-au ocupat de grupa în care îşi desfăşoară activitatea
„aproape că păreau bucuroşi să ne vadă, să ne arate pacienţi, să ne vorbească“ şi
a ales spre exemplificare asistenţii cu care a lucrat la cardiologie şi
pneumologie în alt an. A avut anul acesta un alt stagiu, mult aşteptat, pentru
că ştia de la colegii mai mari că acolo „se învaţă“, iar preocuparea principală
pe care o are este tocmai învăţatul. În limbaj studenţesc, mi-a spus într-un
recent email: „Mă aşteptam ca stagiul să fie super, aşa cum toţi am auzit încă
de la momentul în care s-au tras la sorţi «culoarele»“ (pentru cei care nu ştiu,
în anii clinici, diferitele discipline se studiază în clinici diferite, după o
programă comună; înainte de începerea anului universitar, există o întâlnire a şefilor
de serie, care trag la sorţi „culoarul“ – clinicile şi profesorii cu care
urmează să lucreze).
Din păcate, în cadrul acestui stagiu, s-au
potrivit vorbele „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul“. Fostul meu student
mi-a scris: „Ei bine, asistentul de la grupa noastră aproape că îşi dădea ochii
peste cap când ne vedea. Ne lua cu el la unele manevre şi investigaţii (deşi
era clar că nu îi făcea plăcere) (...) unde mie nu prea îmi plăcea cum se purta
cu pacienţii (...), foarte rece şi nu îi asculta aproape deloc. Trecea imediat
la investigaţia uneori invazivă, fără nicio explicaţie, fără nicio pregătire.
Iar cu noi (...) vorbea maxim zece minute pe zi, ne spunea nişte lucruri de nu ştiam
dacă «ne ia în băşcălie». Ba ne întreba unele amănunte banale – ce este anemia?
ce culoare are pacientul cu icter? – ba era pe punctul să spună ceva mai
inteligent, dar se oprea şi spunea «ei, asta o să vedeţi la curs, nu vă mai
spun şi eu»“.
Este neplăcut că în unele stagii se combină
lipsa de interes pentru studenţi (întâmplător cunosc mai mulţi studenţi din
această grupă şi ştiu că sunt dornici să înveţe, iau note bune, doresc să pună
întrebări, sunt preocupaţi de viitorul lor medical) cu verificarea prezenţei
(iar această „verificare“ devine dominantă în activitatea de zi cu zi).
Studentul mi-a mai scris că, într-o perioadă în care examenul se apropia,
„punctul culminant a fost când ne-am dus să îl căutăm, ca de obicei, să ne vadă
că am ajuns; a ieşit nervos din cabinet şi a zis: «Ce vreţi de la mine? Nu am
să mă apuc să vă repet ce se spune la curs. N-am ce să vă zic! Mergeţi şi vedeţi
pacienţii! Vedeţi care a urinat, care nu, cum au evoluat peste noapte». Am
rămas blocaţi pentru că nu ne aşteptam la aceasta. Ce să îi spunem (...), că nu
ştim care sunt pacienţii dumnealui? Că am prefera să ne «introducă» în salon,
să ne prezinte drept colegii dumnealui şi să ceară acordul pacienţilor înainte
să vorbim cu ei? Aşa am văzut că «se face»“. Cu alte cuvinte, aproape de
finalul unui stagiu important, studenţii nici măcar nu ajunseseră în saloanele
repartizate (neştiind care sunt acestea), iar, în aceste condiţii, să ne mai
întrebăm care este nivelul cunoştinţelor practice acumulate? Sigur că nu toţi
se vor gândi să facă exact acea specialitate (aici însă apare o altă problemă:
e posibil ca unii dintre viitorii colegi să aleagă să nu facă o anume
specialitate tocmai din cauza unui anumit mod de pregătire/nepregătire în
stagiul la care au participat în timpul studenţiei). Şi tot rău este şi dacă
apar şi se acumulează lacune pe care nu le mai poţi (uşor) repara în anii
următori. Este rău pentru viitorul medic, este rău pentru viitorul pacient,
este rău şi pentru viitorii colegi care ar putea să ceară un sfat, colegial, pe
care să nu îl poată primi.
În cadrul aceluiaşi stagiu, pentru că
studentul respectiv este un om bun (încearcă mereu să găsească un lucru bun în
orice), mi-a spus că „într-una din zile, chiar l-am înţeles că ne-a ignorat
complet; avea un pacient care trebuia transferat pe secţia de ATI pentru că era
destul de grav. (...) Toată lumea era cam agitată. Dar chiar şi atunci a avut o
atitudine cu care nu sunt de acord. Fiul pacientului nu înţelegea ce se
întâmplă, iar doctorul i-a spus: «Ce nu înţelegeţi? Dacă îl ţinem aici, moare
azi, dacă îl mutăm în ATI, moare mâine». Chiar a fost un stagiu în care mai
mult m-am necăjit decât să învăţ. Noroc cu cursurile, care aduceau multe
informaţii“.
Având puţină experienţă în acest tip de
evaluare (îmi aduc aminte că, uneori, „lipsa“ asistenţilor este compensată de
alţi colegi, de exemplu de medici rezidenţi), am să închei istorisirea privind
acest stagiu cu o altă parte a mesajului pe care l-am primit. „Noi am mai stat
cu rezidentul domnului doctor. Era în anul I. Nu pot să zic că ne spunea ceva
deosebit, dar măcar ne spunea ceva. Şi părea un om bun. Ne dădea foile lui să
le completăm, dar nu ca să scape de treabă, pentru că stătea lângă noi şi de
multe ori întârzia sau amâna să îşi realizeze alte activităţi din cauza asta.
Încerca să ne explice tot ceea ce ştia.“
Am cunoscut rezidenţi care au drag de a
explica, de a spune, de a încerca să îi ajute pe studenţi, dar aceasta nu
rezolvă problema de fond. În timpul unui stagiu, asistentul de grupă trebuie să
dedice tot timpul (din program) studenţilor pe care i-a primit în coordonare şi
doar apoi să se ocupe de alte activităţi.
Pot să dau mai multe exemple din cele pe
care le cunosc direct. S-ar putea ca doamna despre care voi vorbi să se supere
pentru că am spus aceasta, dar chiar nu pot să mă opresc. Modul în care am fost
călăuziţi la semiologie de doamna doctor Mioara Rizescu nu poate fi descris
într-un singur cuvânt decât prin excepţional (şi încă mi se pare un
cuvânt mult prea mic). Uneori îmi aduc aminte şi în vis de momente din timpul
stagiului şi dacă am un foarte mare regret este că „pe vremea noastră“ nu se
puteau filma orele de stagiu, pentru că fiecare secundă petrecută în apropierea
doamnei doctor merita să fie memorizată şi revăzută de ori de câte ori.
Ca să poţi creşte ai nevoie de călăuzitor.
Ca să înţelegi colegialitatea ai nevoie de multe (începând cu cei „şapte
ani de acasă“), trecând prin toate etapele de formare. Pentru misiunea de medic
însă este obligatoriu să ajungi să o cunoşti.
