Una din problemele importante ale sistemului românesc de
sănătate este salarizarea medicilor tineri. Sunt situaţii în care un rezident
în primul an câştigă mai puţin decât o femeie de serviciu sau alt muncitor
necalificat. De altfel, acesta este şi unul din motivele menţionate de medicii
care aleg să plece din ţară. Cum ar trebui să fie plătiţi rezidenţii? (Dr. A. M.)
În România, medicii rezidenţi sunt salarizaţi
de la bugetul statului, prin Ministerul Sănătăţii. Cifrele pe care le am la
dispoziţie pentru rezidenţii actuali indică un salariu minim de 1.019 de
lei/lună în primul an. Salariul unui rezident de anul V este de 2.084 de
lei/lună. Aceste cifre nu includ sporurile acordate celor care se specializează
în ATI sau urgenţe, celor care îngrijesc bolnavi cu tuberculoză sau SIDA şi
celor care lucrează în servicii de anatomie patologică sau medicină legală.
Salarizarea scandalos de mică a rezidenţilor a fost remarcată săptămâna trecută
de primul ministru al României, care a amintit că „un director de la Romgaz câştigă
cât 14 rezidenţi“.
Victor Ponta nu trebuia să meargă la Romgaz
pentru a face această constatare, atâta vreme cât un profesor universitar care
este şi şef de secţie clinică are, după datele puse la dispoziţia publicului de
Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, un salariu mediu de cel puţin
10.000 de lei/lună, care, dacă luăm în consideraţie îndemnizaţiile de
conducere, poate ajunge până la 15.000 de lei/lună. Desigur, nu ştim cât din plăţile
informale (estimate la 500 de milioane de euro pentru întreaga ţară) ajung la
rezidenţi, dar bănuiala noastră este că procentul este cât se poate de modest.
Situaţia este, cum se ştie, mult diferită în
ţările dezvoltate; în clinica universitară din New York în care lucrez, rezidenţii
de anul întâi primesc 5.200 de dolari/lună plus asistenţă parţială pentru
chirie, hrană în timpul orelor de gardă, cărţi şi participări la conferinţe.
Cum ar trebui să fie plătiţi rezidenţii? Răspunsul
trebuie să ia în consideraţie că statul nu va modifica prea curând bugetul
alocat acestei categorii profesionale. Întrebarea fundamentală este însă ce
cumpără/obţine statul cheltuind aceşti bani? Singurul răspuns care are sens ar
fi că statul plăteşte pentru ca populaţia României să aibă acces la medici bine
pregătiţi în toate specialităţile. În acest moment însă, o parte substanţială
din aceste plăţi merg către asigurarea nevoilor Franţei, Germaniei şi altor ţări
mult mai bogate decât România. E probabil însă că guvernanţii României folosesc
rezidenţii pentru a asigura nevoile de personal medical ale spitalelor în care
lucrează pentru salarii de mizerie.
În opinia mea, statul ar trebui să reducă
drastic numărul rezidenţilor bugetari şi să crească proporţional salariile
acestora. Ministerul Sănătăţii ar trebui să elaboreze, înainte de fiecare
examen de admitere în rezidenţiat, lista completă a posturilor neocupate din
sistemul public de sănătate. Candidaţii care doresc să fie salarizaţi de stat
ar trebui să aleagă aceste posturi în ordinea notelor obţinute la examen şi să
încheie un contract cu plătitorul (statul), prin care să se oblige să lucreze
în acel post un număr de ani echivalent cu durata rezidenţiatului. Desfacerea
voluntară a contractului ar trebui să ducă la returnarea banilor primiţi ca
salariu şi la penalităţi substanţiale. În măsura în care rezidenţii – bugetari
sau nebugetari – sunt utili procesului de îngrijire, ei ar trebui să primească
plăţi separate, decente, din fondurile municipalităţilor deservite de spitalul
în care lucrează.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
