În Africa
subsahariană, fiecare copil cu febră ar trebui să primească îngrijire medicală
de urgenţă pentru a preveni decesele cauzate de malarie sau pneumonie. Dar, pe
măsură ce panica provocată de virusul Ebola cucereşte Liberia – precum şi
Sierra Leone, Guineea şi Nigeria – oamenii asociază din ce în ce mai mult
clinicienii şi unităţile medicale cu expunerea la infecţie. Pentru ca ei să
continue să solicite ajutorul medical de care au nevoie, sunt necesare
îmbunătăţiri la nivelul clinicilor din prima linie a bătăliei şi de investiţii
în asistenţii medicali comunitari, care trebuie să ajungă la pacienţii
vulnerabili, în casele lor.
Neajunsurile
sistemului medical de sănătate din Liberia au existat cu mult înainte de
startul epidemiei de Ebola: aproximativ 28% din populaţia de patru milioane a
ţării nu avea acces la facilităţi corespunzătoare. Acordul de pace de la Accra,
din 2003, a oprit un război civil lung, dar, în urma lui, ţara a rămas cu numai
51 de doctori şi cu o infrastructură sărăcită.
Având foarte puţini
profesionişti în sănătate pregătiţi temeinic, repararea acestui sistem de
sănătate nu se poate opri la construirea de spitale şi clinici noi în zona
rurală a Liberiei, dens acoperită cu păduri tropicale. Din fericire, guvernul –
ca şi alte guverne din Africa subsahariană – recunoaşte nevoia de a investi în
pregătirea lucrătorilor comunitari din sănătatea rurală, pentru ca aceştia să
trateze eficient malaria, pneumonia şi diareea – principalele cauze ale
mortalităţii la copiii cu vârste până în cinci ani.
Aceşti specialişti
au, prin definiţie, relaţii profunde cu comunităţile lor, inclusiv cu
vindecătorii tradiţionali, ceea ce le permite să ajute sistemul medical formal
să îşi calibreze eficient abordarea. În acelaşi timp, tehnologiile mobile
facilitează controlul calităţii şi supervizarea, oferind sprijin clinic de
înaltă specialitate asistenţilor medicali comunitari.
În martie, ministrul
sănătăţii din Liberia, în colaborare cu agenţiile ONU, cu USAID, cu
organizaţiile nonguvernamentale locale şi internaţionale şi cu companiile
private, au creat un plan de dezvoltare progresivă a programului de servicii
medicale comunitare. Dar la puţin timp după, lovitura Ebola a mutat atenţia
spre clinici, carantine, potenţiale tratamente.
Organizaţia Mondială
a Sănătăţii a jucat un rol central în coordonarea răspunsului comunităţii
internaţionale la epidemie, fiind sprijinită de guvernele naţionale, de
organizaţii umanitare, precum „Medici fără frontiere“, şi de CDC. În condiţiile
în care cazurile încă se înmulţesc, comunitatea dedicată sănătăţii publice
caută să vină cu un răspuns eficient, folosind fonduri de 100 de milioane de
dolari pentru a angaja clinicienii, epidemiologii şi alţi experţi în combaterea
crizei de sănătate.
Pentru a citi
situaţia în contextul său, planul liberian, prezentat în martie, estima că
reţeaua serviciilor comunitare de sănătate va costa anual 20 de milioane de
dolari. Fără îndoială, investiţiile în această reţea nu ar trebuie să se facă
în defavoarea măsurilor critice de sănătate publică menite să încetinească
răspândirea infecţiei sau să sprijine clinicile din prima linie de front. Dar
fără o investiţie continuă în reţeaua amintită, ale cărei costuri sunt modeste
în comparaţie cu ale sistemelor de sănătate tradiţionale, va fi dificil pentru
comunitatea internaţională şi pentru guvernele naţionale să oprească
răspândirea – şi să prevină recurenţa – infecţiei cu Ebola sau a altor epidemii
devastatoare.
Există două abordări
fundamentale în construirea unui sistem sanitar. Prima are în centru spitalele
şi clinicile, radiind din centru spre exterior; cea de-a doua este fondată pe
reţele sociale şi mobilizată de lucrătorii care oferă servicii medicale la
nivelul comunităţii. Dacă prima este prea rigidă, bolile şi contextul lor
social evoluează dincolo de mijloacele sale. Dacă a doua este prea flexibilă,
este compromisă abilitatea de a desfăşura activităţi complexe din punct de
vedere tehnic.
Găsirea echilibrului
corect este greu de realizat, mai ales în zonele în care accesul este limitat
sau lipseşte încrederea. Găsirea acestui echilibru în mijlocul unei epidemii
este şi mai complicată, din cauza dimensiunii sociale a epidemiei. Cu alte
cuvinte, felul în care răspund oamenii atunci când se îmbolnăveşte un copil sau
un membru al familiei lor este modelat de experienţele prietenilor şi vecinilor
lor, de disponibilitatea serviciilor medicale şi de percepţia comunităţii
asupra acestor servicii. Această reacţie determină, la rândul ei, felul şi
gradul în care boala se va răspândi.
După cum a explicat
un expert CDC, angajaţii din serviciile medicale comunitare sunt cheia opririi
Ebola. Orice persoană care manifestă simptomele bolii devine „un pacient
suspect“ şi toate contactele sale trebuie monitorizate atent în următoarele trei
săptămâni. „De luni până sâmbătă, angajaţii amintiţi raportează rezultatele
monitorizării către un supervizor.“
O organizaţie numită Last Mile Health a construit o reţea de
300 de asistenţi medicali comunitari care deserveşte 30.000 de pacienţi, oferindu-le
acces la servicii clinice de bază chiar şi în locuri izolate cum este Konobo
(Liberia). Structura hibridă a organizaţiei poate face faţă provocărilor
obişnuite, păstrând în acelaşi timp flexibilitatea pentru a răspunde unor
situaţii ieşite din comun.
În preajma
anotimpului ploios, care ameninţă să faciliteze apariţia de epidemii multiple,
ceea ce ar copleşi sistemul de sănătate, nevoia de mobilizare, pregătire şi
echipare a cetăţenilor pentru a răspunde corect a devenit chiar şi mai urgentă.
Pentru a satisface această nevoie este însă necesară o combinaţie de ajutor de
dezvoltare ţintit, investiţii domestice şi expertiza practică a ţărilor
subsahariene care au reuşit să construiască reţele de asistenţă medicală
comunitară de succes.
Acelaşi lucru este valabil
pentru toate ţările care se confruntă în prezent cu cazuri de Ebola. Cu
sprijinul organizaţiilor din spatele campaniei „Un milion de asistenţi medicali
comunitari“, aceste ţări lucrează deja la extinderea reţelelor de servicii
sanitare pentru comunităţi. Dar au nevoie de şi mai mult sprijin, iar agenţiile
internaţionale şi băncile de dezvoltare rămân prea concentrate pe stoparea
epidemiei de Ebola pentru a-l oferi.
Organizaţiile
internaţionale trebuie să înţeleagă că nu sunt nevoite să aleagă între sprijinirea
investiţiilor tradiţionale în sănătate şi eforturile de răspuns la criză. O
investiţie pe termen lung în sisteme medicale credibile este singura cale
pentru a preîntâmpina viitoare epidemii. În caz contrar, populaţia Africii
subsahariene se va lupta mereu să depăşească aceste crize de sănătate
evitabile.
© Project Syndicate, 2014, www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Alexandra Nistoroiu
|
 Prabhjot
Singh
este profesor de afaceri publice şi internaţionale la Universitatea Columbia,
directorul departamentului de Systems Designs la Earth Institute şi
preşedintele campaniei „Un milion de asistenţi medicali comunitari“, o campanie care îşi propune să crească
accesul la servicii medicale în comunităţile rurale din Africa subsahariană.
|
