Numărul
persoanelor cu vârsta peste 60 de ani a trecut de 800 de milioane la nivel
mondial şi va ajunge la peste două miliarde în 2050. Pe lângă probemele fizice
de sănătate acumulate de-a lungul vieţii, vârstnicii se confruntă şi cu tulburări
mintale, care trec adesea neidentificate de personalul sanitar şi chiar de
pacienţi, care, în plus, ezită adesea să solicite ajutor. Acestea sunt motivele
pentru care Ziua mondială a sănătăţii mintale (10 octombrie) din acest an,
iniţiată de Federaţia Mondială pentru Sănătate Mintală (WFMH) şi sprijinită de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, are ca temă sănătatea mintală a vârstnicilor.
Potrivit
reprezentanţilor departamentului pentru sănătate mintală şi abuz de substanţe
al OMS, în 2012, prevalenţa demenţei
printre persoanele de peste 60 de ani era de 4,7%, adică 35,6 milioane la nivel
global. Se estimează că numărul total al bolnavilor de demenţă se va dubla la
fiecare 20 de ani, ajungând la 65,7 milioane în 2030 şi la 115,4 milioane în
2050, mai ales pe seama ţărilor cu venituri mici şi mijlocii. Costurile medicale, sociale şi ale
îngrijirilor informale sunt deja semnificative: între 0,24 şi 1,24% din PIB. Deşi afectează în general persoanele
în vârstă, unul din mesajele importante ale acestui an este că demenţa nu
reprezintă o parte normală a îmbătrânirii.
Datele
studiului Global Burden of Disease (GBD) arată
că, în 2010, depresia era responsabilă
pentru 9,17 milioane de ani de viaţă ajustaţi la dizabilitate (AVAD),
reprezentând 1,6% din totalul pentru acest grup de vârstă. Suprapunerea cu
alte afecţiuni fizice poate crea dificultăţi în diagnosticare. Deşi există
tratamente farmacologice eficiente, antidepresivele trebuie prescrise cu grijă
la vârstnici, pornind de la doze iniţiale mici şi reducându-le în continuare.
Problemele
cauzate de abuzul de substanţe sunt
asociate mai mult cu persoanele tinere, fiind adesea trecute cu vederea sau greşit
diagnosticate la vârstnici. În Europa, numărul
persoanelor vârstnice cu astfel de probleme se va dubla între 2001 şi 2020.
Conform GBD, problemele provocate de
abuzul de alcool sunt responsabile pentru 1,5 milioane AVAD, iar abuzul de alte
substanţe – pentru 338.000 de AVAD. Evenimente stresante precum ieşirea la
pensie, divorţul sau pierderea celor dragi, izolarea socială, problemele
financiare, tulburările mintale şi bolile cronice contribuie la abuzul de
substanţe. Modificările fiziologice ale îmbrătrânirii şi creşterea utilizării
unor medicamente precum sedativele pot creşte impactul nociv al consumului de
alcool în doze mici. Tratamentul abuzului de substanţe la adulţi este însă cel
puţin la fel de eficient ca la adulţii mai tineri.
Bolile mintale ale vârstnicilor au impact şi
asupra celor din jurul lor: pacienţii vârstnici cu demenţă sau depresie sunt adesea
îngrijiţi de membrii familiei sau prieteni, care sunt supuşi stresului şi
depresiei. De aceea, intervenţiile dedicate vârstnicilor cu tulburări mintale
trebuie să ofere şi îngrijitorilor lor sprijin psihosocial.
Cauzele tulburărilor mintale la
vârstnici
Numeroşi
factori sociali, demografici, psihosociali şi biologici contribuie la starea
mintală. Este mai probabil ca vârstnicii să fi suferit pierderi grele sau
dizabilităţi fizice care le afectează bunăstarea emoţională şi afecta sănătatea
mintală. Tot ei pot fi maltrataţi acasă sau în instituţiile în care sunt
îngrijiţi, cu consecinţe psihologice pe termen lung, precum depresia ori
anxietatea. În ţările cu venituri mari, 4–6%
din vârstnici au suferit diverse forme de maltratare – abuzuri fizice,
sexuale, psihologice, emoţionale, financiare sau materiale, abandonul,
neglijarea – acasă, proporţia fiind în realitate mai mare, respectiv mult mai
mare în spitale şi aziluri. Pe de altă parte, sprijinul social şi interacţiunea
cu familia pot spori demnitatea persoanelor vârstnice şi avea un rol protector
asupra sănătăţii mintale a acestora. Solidaritatea dintre generaţii este în scădere,
mai ales în ţările cu venituri mari, pe când în cele cu venituri medii sau
mici, bunicii trăiesc tot mai des alături de nepoţi. Schimbările demografice
aduc însă nu numai provocări, ci şi oportunităţi: în multe ţări, vârstnicii
sunt mai sănătoşi decât în trecut şi pot aduce contribuţii importante – dincolo
de rolul obişnuit de sfătuitori înţelepţi – ca membri ai familiei, voluntari
sau chiar angajaţi, în condiţiile creşterii vârstei de pensionare.
Îmbătrânirea sănătoasă a creierului
Promovarea
îmbătrânirii active şi sănătoase poate îmbunătăţi sănătatea mintală a vârstnicilor,
prin abordarea determinanţilor socio-economici (sărăcia) şi a inegalităţilor în
sănătate. Aşa-numitul ageism –
stereotipurile împotriva îmbătrânirii active, prin care vârstnicii sunt
consideraţi fragili, „expiraţi“, incapabili să muncească, slabi fizic, înceţi
mintal sau neajutoraţi – trebuie combătute. Participarea la activităţi
semnificative, relaţiile interpersonale solide şi buna sănătate fizică sunt
factori-cheie pentru promovarea sănătăţii mintale şi bunăstării în ultima parte
a vieţii. Combaterea maltratării bătrânilor este vitală pentru sănătatea mintală
a acestora, fiind necesară sensibilizarea personalului din asistenţa primară şi
cea la domiciliu. Factorii de risc pentru boli cerebrale degenerative, precum
hipertensiunea arterială, diabetul şi colesterolul crescut sunt crescuţi
printre bătrâni. Promovarea stilului de viaţă sănătos în populaţia generală,
prin strategii pentru creşterea activităţii fizice şi mintale, evitarea
fumatului şi a consumului nociv de alcool ca şi identificarea şi tratarea
precoce a bolilor netransmisibile pot contribui la o mai bună sănătate mintală
printre vârstnici. Sănătatea mintală are un mare impact asupra celei fizice (de
pildă, depresia la diabetici este asociată cu o slabă aderenţă la tratament,
rate mai mari ale complicaţiilor, scăderea calităţii vieţii, creşterea costului
asistenţei medicale şi creşterea riscului de deces), iar pacienţii cu boli
cardiace, diabet, astm sau artrită au rate mai mari de depresie decât
persoanele sănătoase.
„Nu
suntem pregătiţi să ne confruntăm cu consecinţele bolilor mintale ale
vârstnicilor. În toate ţările, serviciile care au suferit cel mai mult din
cauza crizei sunt cele de sănătate mintală“
interviu
cu prof. dr. George Christodoulou, preşedintele WFMH
– De ce vă concentraţi
în acest an pe sănătatea mintală a vârstnicilor?
– Motivul pentru care am ales acest subiect
este că speranţa de viaţă crescând la mult mai mult decât în urmă cu trei
decenii, ne aşteptăm să avem de a face mai mult cu psihopatologia asociată
longevităţii, mai ales cea legată de funcţia cerebrală: boala Alzheimer, demenţă.
Cred că nu suntem prea bine pregătiţi să ne confruntăm cu consecinţele
acestora, pentru că prea mulţi oameni au astfel de afecţiuni, şi ştiţi că pe
lângă bolnav, mulţi alţi oameni asociaţi cu acea persoană suferă: familia,
vecinii, societatea în ansamblu suferă la mai multe niveluri – emoţional, dar şi
la unul pragmatic, de zi cu zi, adică financiar. Trebuie deci să ne preocupe
serios problema sănătăţii mintale a vârstei înaintate. Pe lângă tulburările
cognitive precum demenţa, există şi alte manifestări psihopatologice, precum
psihoza, care continuă la bătrâneţe, dar şi altele, care apar la bătrâneţe,
precum situaţiile paranoice târzii, care pot fi asociate sau nu cu disfuncţia
cognitivă. Toate acestea se referă la psihopatologie. Dar pe lângă asta, există
şi psihologia bătrâneţii, cu alte cuvinte, îmbătrânirea normală, cu anumite
caracteristici care nu sunt patologice. Aceste probleme sunt mult mai
proeminente în zilele noastre, din cauza creşterii speranţei de viaţă despre
care vorbeam. Oamenii trăiesc 90 de ani şi atunci observi nişte comportamente
normale, dar cu care nu eram obişnuiţi, fiindcă oamenii nu atingeau acea vârstă.
Aşa că din nou, trebuie să fim pregătiţi, pentru că mulţi din cei despre care
credeam că sunt senili de fapt nu sunt, pot funcţiona, pot fi productivi, pot
îndeplini roluri abandonate din cauza modernizării societăţii noastre. De pildă,
dacă ambii părinţi lucrează, cine are grijă de copii? Vârstnicii pot umple
acest gol, iar în ţări precum a mea sau a dumneavoastră, aşa se întâmplă,
bunica are grijă de copii. Iar aceasta este o funcţie socială foarte pozitivă,
care trebuie apreciată, îngrijită şi răsplătită.
– Ce
altceva mai pot face sistemele de sănătate şi societatea în general pentru a se
adapta?
– Calea cea mai substanţială ar fi găsirea
unor modalităţi de a lupta împotriva demenţei. Dar pentru moment, acest lucru
nu este posibil, medicaţia existentă nu este corespunzătoare, nu inversează
procesul, ci doar întârzie progresia bolii. Au fost îmbunătăţiri în medicaţie,
dar ne dorim schimbări mai radicale. Nu ştiu dacă le vom obţine sau dacă le vom
obţine curând. Sistemul nervos este foarte sensibil şi foarte diferenţiat faţă
de alte organe, este mai uşor să intervii în organe mai puţin diferenţiate
decât în cele foarte delicate şi diferenţiate. Aşa că trebuie să ne adaptăm la
consecinţe. Aceasta necesită servicii pentru persoanele cu disfuncţii
cognitive, în sensul promovării interacţiunii sociale. Este nevoie de mai multă
cercetare, pentru a vedea dacă stimularea cerebrală poate oferi beneficii
permanente – există unele cercetări care arată că stimularea cerebrală îmbunătăţeşte
funcţiile cognitive, dar doar temporar, din păcate. Şi este nevoie de înţelegerea
dintre generaţii, de înţelegerea problemelor pe care generaţia mai vârstnică le
are de către generaţiile tinere, de solidaritate. Din păcate, în această
perioadă de tranziţie pe care societăţile o traversează, observăm schimbarea
atitudinii celor mai tineri spre un comportament borderline, prin care toate
interesele lor se concentrează asupra lor înşişi. Nu există solidaritate,
identificarea cu problemele celorlalţi. În loc să se reducă, prăpastia dintre
generaţii creşte.
– Se poate interveni
în vreun fel?
–
Educaţia este importantă, dar atitudinile nu se schimbă de pe o zi pe alta,
asta ia mult timp. În istoria culturii şi civilizaţiei, acest fenomen se
produce periodic. Poţi avea perioade de solidaritate, urmate de perioade de
introversie şi comportament borderline. Şi uneori este greu să influenţezi
natura periodică a fenomenelor.
– Ce fel de îngrijire
ar trebui să primească vârstnicii cu afecţiuni mintale?
–
Crearea unor servicii de tip spitalicesc pentru persoanele vârstnice nu-i un
lucru pozitiv, cercetările arată că şansele de supravieţuire ale celor scoşi
din mediul lor obişnuit sunt reduse. Cea mai bună cale este de a păstra
persoana vârstnică cu defecte cognitive în cadrul familiei, ceea ce creează o
presiune considerabilă asupra membrilor familiei. Aşa că membrii familiei ar
trebui încurajaţi şi sprijiniţi să îndeplinească acest rol foarte important. Nu
are sens să cheltuieşti bani – am spus asta despre schizofrenie, dar e valabil şi
pentru demenţă – pentru crearea de servicii semiazil care nu au rezultate bune.
În ţările tradiţionale, precum cele mediteraneene, sprijinirea familiei este
soluţia recomandabilă. Mă refer la sprijin financiar şi urmărirea de către
asistenţii sociali, sprijin pentru medicaţie – aspect important în perioadă de
criză economică, fiindcă medicamentele sunt scumpe – aspecte practice, precum
scoaterea vârstnicilor în oraş într-o cafenea, unde să joace cărţi, să bea o
cafea, să stea de vorbă, să citească un ziar. Totul individualizat, bineînţeles,
în funcţie de cultură. Iar dacă nu există familie, poţi stabili un sistem de
familie adoptivă, noi facem lucrul acesta în Grecia pentru pacienţi psihotici,
schizofreni.
– Nu există însă reacţii
din partea opiniei publice, care se teme de prezenţa acestor pacienţi, văzuţi
ca potenţial violenţi, în sânul societăţii?
–
În Grecia acest tip de gândire nu este răspândit. Există uneori pacienţi
periculoşi, dar astfel de cazuri nu se prea mai întâlnesc din două motive. În
primul rând, medicaţia modernă, de la introducerea clorpromazinei în psihofarmacologie,
poate fi eficientă, nu mai vezi tablourile clinice ale schizofreniei pe care
Kraepelin le descria acum mult timp. De pildă, catatonia practic a dispărut.
Tabloul clinic exploziv pe care-l vedeam în trecut a dispărut şi el. Pe lângă
medicaţie, avem o schimbare a conceptului societal al bolii mintale,
stigmatizarea a scăzut. Deci sunt semne încurajatoare că se va obţine o
schimbare în percepţia, tratamentul şi prevenirea schizofreniei, astfel încât
pacienţii cu disfuncţii cognitive să fie mai bine toleraţi în societate decât
în trecut.
– Forumul de la
Gastein din acest an a avut mai multe sesiuni dedicate sănătăţii mintale. Ce
v-a atras atenţia în timpul discuţiilor?
– Am fost impresionat de discuţia despre efectele
crizei financiare: nu doar guvernele, ci şi populaţia consideră sănătatea
mintală ca având prioritate mai mică la finanţare, opinia publică este că dacă
trebuie tăiate fonduri din asistenţă medicală, atunci trebuie tăiate din zona sănătăţii
mintale. Asta pentru că există discriminare, pentru că se crede că aceşti
pacienţi nu au aceleaşi drepturi ca cei cu boli somatice. În toate ţările,
serviciile care au avut cel mai mult de suferit sunt cele de sănătate mintală.
În Grecia, serviciile medicale în general, dar şi cele de sănătate mintală au
fost lipsite de multe fonduri, aşa că nu au personalul necesar, şi dacă la asta
adaugi faptul că există nevoi mai mari, mai presante ale pacienţilor, care nu
pot plăti medicii şi psihiatrii privaţi, înseamnă că toţi merg la serviciul
public, care nu este în stare să-i ajute în măsura în care ar avea nevoie.
Poate că trebuie să ne adaptăm la situaţie, de pildă prin medicaţie mai ieftină,
organizarea serviciilor, astfel încât să fie mai productive sau la fel de
eficiente cu mai puţini bani. Dar obligaţia noastră, a personalului din
domeniul sănătăţii mintale, este de a convinge societatea că aceşti pacienţi au
aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi. În acest sens, cred că e greşit din partea
pacienţilor cu boli mintale să insiste să-şi spună „utilizatori de servicii“
sau „clienţi“, să nege termenul de pacient. Asta nu se întâmplă cu nicio altă
specialitate medicală, şi nu face decât să crească stigmatizarea, pentru că se
diferenţiază ei singuri de pacienţii cu boli fizice.