Expresia
esopiană alăturată mi-a revenit în minte recent, în urma unei lungi discuții
purtate cu un coleg mult mai tânăr, de-abia întors de pe alte meleaguri,
unde-și petrecuse câțiva ani în scopul perfecționării aptitudinilor
profesionale. Plecarea sa în străinătate fusese stabilită în perfect acord cu
conducerea spitalului unde lucra ca medic specialist. Aș zice, de fapt, că
plecase cu binecuvântarea șefilor, care vedeau în el un viitor profesionist cu
pondere, capabil să preia funcțiile de lider odată cu pensionarea șefului de
secție. Ca să fiu mai exact, era vorba de o planificare pe termen ceva mai
lung, pentru că între mult așteptata sa întoarcere din străinătate și
pensionarea șefului clinicii urmau să treacă vreo câțiva ani. Dar colegul meu
era văzut ca un specialist de viitor și, ca urmare, direcția spitalului se
angajase, la plecarea sa, să-i păstreze postul și să-l reprimească la lucru în
condițiile potrivite noii situații. Detaliile întoarcerii sale fuseseră aidoma
celor discutate înainte de plecarea în străinătate: tânărul meu coleg găsise la
înapoiere o atmosferă propice, chiar prietenoasă, toți cei din jur arătându-și
bucuria pentru reprimirea sa și manifestându-și încrederea în capacitatea
acestuia de a răspunde așteptărilor. Dar, așa cum se întâmplă de prea multe
ori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. După o perioadă de
câteva luni, considerată absolut obligatorie pentru readaptarea la noua/vechea
situație, când toți din jur se așteptau la un început de activitate furibundă
în scopul dezvoltării domeniului ce-i aparținea și pentru care plecase în
străinătate, singurul lucru vizibil a fost o totală apatie, o evidentă lipsă de
inițiativă, de parcă nu fusese vorba de o minirevoluție în tărâmul respectiv.
Cu
riscul de a greși, am convingerea că cititorul și-a format deja o opinie
privitoare la cele ce se întâmplau în acele zile în clinica respectivă: „clar,
omul s-a lovit de atitudinea potrivnică a șefului de secție, complet nemulțumit
de tânărul întors plin de energie și de proiecte care urmau să revoluționeze
locul de muncă, iar el, șeful, făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a se
împotrivi noilor idei și planuri”. Ei bine, nu. Incredibil, șeful făcea parte
din largul grup care așteptase cu nerăbdare întoarcerea „fiului talentat” și se
pregătea să-i facă loc treptat și fără incidente.
În
acele zile de restriște psihologică și profesională, întâmplarea a făcut să-mi
întâlnesc proaspătul coleg întors din străinătățuri și, la o ceașcă de cafea,
i-am ascultat păsurile. Plângerile sale erau clare. El se aștepta la cu totul
alte condiții de lucru, ceva cât de cât asemănător cu ceea ce lăsase „acolo”,
în străinătate. Acolo, spunea el, lucrurile se mișcă mult mai ușor și mult mai
eficient. O idee prolifică e primită și acceptată imediat, tot la fel de repede
se găsesc și resursele necesare și totul devine o chestie de timp, de cât de
repede se pune pe treabă inițiatorul ideii. Cu alte cuvinte, acolo umblă câinii
cu covrigi în coadă, pe când aici...
În
această jumătate de secol în care am devenit israelian, am avut nenumărate
ocazii să mă conving că, de fapt, condiția sine qua non pentru orice
progres profesional este să petreci un număr de ani într-o prestigioasă
instituție medicală din străinătate, să te axezi pe un anumit domeniu, de dorit
unul nedezvoltat în Israel, să te întorci încununat cu laurii obținuți acolo și
să începi să practici ceea ce ai învățat departe de casă. Această psihologie a
specializării/perfecționării pe alte meleaguri a devenit parte din mentalitatea
de zi cu zi și nimeni nu trebuie să se mire dacă întrebarea care ți se pune
prea des nu e dacă te-ai specializat în străinătate, ci unde ai
făcut-o. De aceea, întoarcerea după o lungă absență nu e nicidecum un eveniment
ieșit din comun. Omul pleacă și (de cele mai multe ori) se reîntoarce și totul
reintră „în normal” după o foarte scurtă perioadă, în care nimeni nu-și mai
aduce aminte că ai fost plecat.
Ceașca
de cafea de care aminteam mai sus era deja goală, dar tânărul meu coleg încă
mai avea ceva de povestit în subiectul deosebirilor esențiale dintre „acolo” și
„aici”. Mai mult, povestea sa conținea multe detalii despre performanțele sale
în străinătate, despre prezentările la congrese și despre cazurile speciale în
care expertiza sa fusese necesară pentru succesul tratamentului.
Nu
am de gând să relatez partea mea din discuția în acea după-amiază de toridă
vară israeliană. Doar că, la un moment dat, i-am amintit interlocutorului meu,
cu toată sensibilitatea de care puteam să dau dovadă, dictonul alăturat. Aici
simt nevoia să povestesc cititorului ce se ascunde în spatele acelor câteva
cuvinte.
Istorioara
e prea frumoasă ca să n-o reproduc aici. Esop, într-una din fabulele sale,
povestește că un tânăr roman, proaspăt reîntors în capitala imperiului, se
fălea cu o performanță pe care o considera excepțională și anume o superbă
săritură atletică de pe un picior pe celălalt al celebrului și imensului colos
din Rodos. Întrucât cei ce auziseră povestea din gura eroului se cam îndoiau de
veridicitatea ei, tânărul declarase că poate aduce martori oculari care să
adeverească performanța cu care se lăuda. Și atunci, unul din cei prezenți i-a
aruncat în față celebra expresie: [închipuie-ți că] „aici e Rodos, deci sări!”.
Dacă ai fost eficient acolo, trebuie să fii și aici.
Dar
ar trebui să discutăm fenomenul întoarcerii tânărului specialist la locul de
muncă și inerentele probleme ce se ivesc cu această ocazie. În cele mai multe
cazuri, treaba merge și în absența celui plecat peste mări și țări. Cei rămași
în urmă acoperă golul creat, activitatea de rutină continuă și – nu rareori –
se uită aproape cu desăvârșire că „pe vremuri” colectivul cuprindea și un tânăr
profesionist de viitor. Întoarcerea acasă e uneori la fel de grea (dacă nu mai
grea) decât adaptarea pe noile meleaguri. De cele mai multe ori, cel puțin
pentru israelianul reîntors după o lungă perioadă de specializare în
străinătate, viața acolo e mai ușoară decât cea pe care o reîntâlnește la
întoarcere. Readaptarea la stilul de viață și de muncă cere multă răbdare și
energie, pentru că aici nu o dată e vorba nu de un singur individ, ci de o
întreagă familie, care trebuie să-și regăsească locul și obiceiurile lăsate în
urmă cu mulți ani.
Atitudinea
șefilor nu e mereu aidoma celei descrise mai sus. Tânărul specialist întors de
peste hotare e nevoit să se lupte, în primul rând pentru a-și recâștiga poziția
părăsită și asta cu mult înainte de a se putea ocupa de avansarea sa sau de
progresul activității pentru care de fapt plecase. Pe lângă toate acestea,
resursele umane și financiare nu pot fi egale cu cele găsite în străinătate. Aș
spune că tocmai din cauza acestei discrepanțe fusese trimis tânărul specialist
la perfecționare, cu speranța că, la întoarcere, înarmat cu experiența dobândită
acolo, va fi în stare să miște din loc – dacă nu munții, cel puțin dealurile și
să creeze condițiile necesare progresului, în ciuda penuriei mijloacelor
necesare schimbării. Cea mai gravă eroare e de a te aștepta să găsești la
întoarcere o situație mult mai roz decât cea pe care ai lăsat-o în urmă.
Oare există o formulă care să ajute la
înfrângerea acestor inerente dificultăți? Primul sfat pe care mi-aș permite
să-l ofer celor aflați în acest tip de situații e de a nu uita o clipă
realitatea lăsată în urmă acasă. Ceea ce ar trebui întreprins din primul moment
e întocmirea unei liste care să cuprindă principalele diferențe dintre ce ai
lăsat acasă și ce ai găsit în străinătate. Această listă va permite pe parcurs
un proces de diferențiere a acelor schimbări care pot fi luate în considerare
față de anumite aspecte ce nu vor putea fi copiate odată întors acasă, pentru
simplul motiv că nu se vor putea crea condițiile necesare pentru modificări
radicale.
Nu
pot să nu aduc aici un mic exemplu legat de perioada mea de perfecționare în
străinătate. Fusesem acceptat pentru o lungă perioadă într-una din cele mai de
prestigiu unități de terapie intensivă de pe continentul nord-american, pe un
post inferior celui pe care-l părăsisem în Israel, dar unde aveam foarte multe
de învățat. Unitatea respectivă poseda tot ce-și poate dori un tânăr medic ATI
în ceea ce privește echipamentul, metodele de lucru și accesul la monitorizare
și investigații în cazuri acute. Odată întors acasă, am realizat imediat că
realitatea nu poate fi schimbată cu ușurință, în ciuda permanentului interes al
tuturor celor din jur de a progresa și a îmbunătăți rutina existentă. Dar una
din primele schimbări pe care le-am putut face în propria mea secție a fost
modificarea fișei pacientului internat în terapia intensivă, de fapt
introducerea unei copii aproape identice cu cea a fișei pe care o folosisem în
străinătate. Această modificare a cerut multă muncă de convingere a
personalului medical și mediu, obișnuit de ani de zile cu o complet altă metodă
de înregistrare a datelor, dar cel puțin ea nu a necesitat sume uriașe, ci
numai acoperirea cheltuielilor de tipărire, cu nimic mai mari decât cele
necesare pentru fișa cea veche.
Poate
că se va spune că exemplul amintit aici e nesemnificativ, pentru că nu se
schimbă situația pacientului din felul în care documentezi starea sa. Ei bine,
lucrurile stau altfel. La puține luni după instituționalizarea noii fișe, au
devenit evidente avantajele ei, un progres obținut cu mijloace reduse, dar cu
multă energie și inițiativă. Celelalte schimbări inspirate din perioada
străinătății au venit mult mai târziu și numărul lor a fost mult mai mic decât
cel la care visasem la întoarcere.
Orice
schimbare cere foarte multă răbdare. Nimic nu se face de pe o zi pe alta și,
mai ales, nimic nu se schimbă în mod spontan. E nevoie de construirea unui plan
pe termen lung, care să includă nu numai principalele idei, dar și modul în
care ele pot fi puse în aplicare și transformate în realitate. În plus, e
nevoie de o imensă activitate de convingere, la toate nivelurile, pentru a
evita opoziția ce are de multe ori un caracter instinctiv, provenită din
incapacitatea multora de a se alătura unei activități de schimbare.
„Hic Rodhus, hic salta!”
(Esop, c. 620 – 564 î.C.)
|
