În
selecția unei fraze care urmează a fi discutată la această rubrică, caut doar
acele gânduri care să se potrivească propriilor mele concepții. Motivul e clar:
mi-e întotdeauna mai ușor să dezvolt un subiect cu care mă identific în
întregime. De data aceasta, trebuie să recunosc, lucrurile stau complet altfel.
Nu, T. S. Eliot nu are dreptate, nici măcar în aparență lucrurile nu stau așa
cum erau la început. Viața continuă, e drept, dar ea își pune amprenta pe tot
ce se întâmplă, inclusiv pe felul nostru de a gândi și a acționa. Realitatea se
schimbă și de multe ori și gândirea noastră se modifică, într-o direcție sau
alta.
Faptul
că autorul citatului alăturat e celebrul poet și publicist americano-englez
n-ar trebui să mire pe nimeni. Orice s-ar spune despre acest celebru
intelectual, laureat al premiului Nobel pentru literatură și autor al unor
poeme ce și-au găsit de zeci de ani un binemeritat loc în patrimoniul cultural
universal, viața sa n-a fost o feerie pictată în culori vii. Prima sa căsătorie
a fost un fiasco de la bun început, iar a doua a reprezentat, de fapt, un act
de conveniență, el ținând secret ani de zile acest ultim mariaj. N-a lăsat în
urma sa moștenitori, atmosfera orașelor universitare i-a creat imagini
pesimiste („femei însărcinate, copii leneși, prea multe cărți în biblioteci și
tablouri hidoase pe pereți”) și a considerat cunoașterea și informația ca două
fenomene opuse unul altuia. Și, oare, ce poți aștepta de la un individ care
susține că sfârșitul vieții sale se poate găsi în însuși începutul ei? Mi se va
spune că Eliot nu e solitar în modul în care apreciază evoluția. Argumentul
„suprem” provine din celebra expresie originară de pe malul parizian al Senei: „plus
ça change, plus cʼest pareil” – cu alte cuvinte, cu cât schimbi mai mult,
cu atât totul rămâne la fel. Dar nu am nicio îndoială că se pot găsi argumente
fără număr în favoarea fenomenului universal care se numește progres și sunt
convins că opinia predominantă e cea care susține că tot ce întreprindem, tot
ce se întâmplă în jurul nostru e, de fapt, rodul unui proces evolutiv și că,
chiar atunci când unele elemente poartă amprenta regresiei, niciodată (sau mai
niciodată!) nu ne întoarcem la ceea ce a fost.
Termenul
de explorare folosit de Eliot poate fi tradus în lumea noastră profesională
prin cercetare, studiu și, dacă e așa, atunci din nou cred că pot convinge pe
oricine că procesul de cercetare în domeniul medicinii produce rezultate care
schimbă faptele și concepțiile existente. Sigur, și în domeniul cercetării
există pericolul unui rezultat care să nu aducă nimic nou. Nu întâmplător, în
urmă cu mai mulți ani, indivizi cu un dezvoltat simț al umorului au pus bazele
unei reviste intitulate Journal of Negative Results. Dar, chiar în cazul
obținerii unor date negative, care infirmă ipoteza de lucru, concluziile
studiului nu te trag înapoi, ci te obligă să cauți căi alternative, noi
soluții, cu mai multe șanse de a rezolva problema rămasă deocamdată fără
răspuns.
Una
din cele mai reușite reclame în materie de produse farmaceutice era cea care
susținea (pe bună dreptate) că, din tot arsenalul terapeutic aflat la
dispoziția clinicianului de acum un secol, două medicamente au rezistat
„intemperiilor” timpului: aspirina și morfina! Și atunci, se mai pot găsi
argumente în sprijinul „teoriei” lui Eliot, care pledează în favoarea
închistării realității?
Nu
am intenția de a face bilanțul evoluției profesiunii noastre cu gândul de a
infirma citatul din T. S. Eliot. Realitatea e mult prea clară pentru a fi
nevoie de explicații suplimentare. Dar voi căuta argumente oarecum colaterale
practicii medicale de toate zilele, care totuși fac parte integrantă din
profesiunea de medic. Intenția mea e de a discuta, foarte pe scurt, modul în
care au evoluat concepțiile noastre etice în ultimii zeci de ani, pentru că și
în acest domeniu stagnarea e un fenomen complet necunoscut și ireal.
Odinioară
ignorate din cauza inexistenței lor, drepturile pacientului se află în prezent
pe frontispiciul (scris sau nescris) al fiecărei instituții medicale. Pe
pereții ascensoarelor spitalelor israeliene se află panouri care amintesc
personalului medical interdicția de a discuta în public situația unui pacient,
pentru că datele privitoare la fiecare din cei internați aparțin doar
pacientului în sine și personalului care-l îngrijește. Preceptele etice în
vigoare deja de ani buni obligă medicul să pună la dispoziția pacientului toate
alternativele terapeutice potrivite situației sale, oferindu-i acestuia
posibilitatea (devenită azi legală) de a participa la procesul de alegere a
celei mai potrivite căi de tratament. Apariția obligației consimțământului în
scris pentru orice intervenție invazivă a schimbat definitiv modul în care are
loc discuția dintre pacient și medicul său. În instituțiile medicale din
prezent există o permanentă preocupare pentru îmbunătățirea formularelor care
pun la curent pacientul cu ceea ce se planifică privitor la îngrijirea sa,
căutându-se exprimările cele mai clare și mai complete pentru fiecare situație
în parte. În sfârșit, în multe părți ale lumii, legislația prevede dreptul
individului de a refuza orice tratament medical, chiar cel care-i poate
prelungi existența, atunci când pacientul, în deplin control cognitiv,
consideră că situația sa e incompatibilă cu o viață cât de cât decentă. Această
prevedere interzice aplicarea manevrelor de resuscitare în caz de stop cardiac,
precum și conectarea pacientului la echipamentul ce susține funcțiile vitale,
cum ar fi ventilatorul sau aparatul de dializă. În Israel, mii de cetățeni au
semnat acel document prin care individul aflat încă în perfectă stare de
sănătate își exprimă ferma decizie de a nu fi menținut în viață cu orice preț,
atunci când viața și-a pierdut complet valoarea sa fizică și spirituală.
Iată de ce o încercare de a atribui
citatului alăturat o importanță practică e sortită eșecului. În imensa
majoritate a subiectelor ce pot veni în discuție, felul în care fiecare din ele
a suferit modificări contrazice concluzia că nimic nu s-a schimbat.
Voi
încheia această scurtă înșiruire de argumente cu un exemplu luat din modul de
predare a diverselor specialități la facultatea de medicină al cărei dascăl
încă mai sunt. Metoda se numește „sistemul spiralei”. În virtutea concepției că
studentul trebuie să vină în contact cu pacientul și maladia sa încă din primii
ani de studiu, multe boli sunt prezentate în mod progresiv. Într-un prim an,
studentul ia cunoștință cu etiologia și epidemiologia bolii; apoi, într-un
semestru mai avansat, i se prezintă fiziopatologia și patogenia maladiei, și
doar după aceea elementele–cheie ale tratamentului. În aparență, ar spune
partizanul teoriei lui Eliot, e vorba despre aceeași maladie, afirmație
corectă, dar în niciun caz studentul nu va privi boala respectivă cu aceiași
ochi ca la prima „întâlnire” cu acea condiție patologică.
Eliot
poate fi descris ca un individ cotropit de pesimism. Voi aminti un alt citat,
nu mai puțin cunoscut, aparținând celebrului poet: „Eu îi spun sufletului meu:
stai liniștit și așteaptă fără nicio speranță. Pentru că, dacă speri la ceva,
el nu poate fi decât ceva rău”. A murit în singurătate, a fost incinerat, iar
posteritatea i-a acordat un loc relativ modest pe podiumul poeților celebri.
Doar ulterior i s-au recunoscut meritele. Scrierile sale se predau și se
studiază în prezent în toate universitățile profilate pe literatura universală.
Nu
o dată te lovești de personaje a căror activitate reprezintă un adevărat
succes, iar ceea ce rămâne după dispariția lor se află cioplit în stâncă, pe
vecie. Dar, în același timp, viața lor și modul în care unii din ei au privit
realitatea din jur te obligă să separi „opera” de „compozitor”. Am convingerea
că T. S. Eliot face parte din această oarecum tristă categorie.
|
„Nu vom înceta să explorăm, iar la sfârșitul
explorării vom ajunge de unde am plecat și vom vedea lucrurile ca pentru prima
oară.”
(T. S. Eliot, 1888–1965) |
