Odată cu adoptarea, în ianuarie 2011, a legii educaţiei naţionale, cercetarea şi învăţământul din România au intrat într-o etapă nouă. Aceea a racordării scientometrice la practicile internaţionale, fie ele mai mult sau mai puţin controversate, văzute însă ca un set de „criterii obiective“ în aprecierea calităţii şi excelenţei academice. Termeni precum factor de impact, număr de citări sau, desigur, indice h (Hirsch) au intrat în limbajul curent al evaluării activităţii cercetătorilor, a universitarilor, a diverselor colective şi instituţii sau a revistelor ştiinţifice. Algoritmii de „măsurare a ştiinţei“ adoptaţi de diverse organizaţii, în frunte cu Web of Knowledge (fost ISI, actualmente produs al companiei Thomson Reuters), au devenit regula „de aur“ pentru a stabili „valoarea de piaţă“ a fiecăruia. Pe piaţa academică, desigur. Chiar dacă o astfel de cuantificare are punctele sale slabe şi o relevanţă discutabilă de la caz la caz, ea este deja acceptată ca o realitate cotidiană.

   În România, lucrurile sunt mult complicate de cutumele de până acum: publicaţiile ştiinţifice în limba engleză (adoptată ca limbă universală a ştiinţei) au fost excepţia şi nu regula, practicile editoriale cel mai adesea nu sunt transparente, indexarea revistelor nu se face în principalele baze de date internaţionale din domeniu (în medicină, se poate spune – fără ezitare – că dacă nu eşti în PubMed nu exişti), la promovarea universitară nu s-a pus accentul pe articole publicate în reviste internaţionale bine cotate, existând şi, să le spunem aşa, „criterii alternative“, fondurile alocate cercetării sunt puţine şi nu o dată s-a întâmplat ca ele să fie suprimate la rectificările bugetare, dintr-o „austeritate“ prost înţeleasă… Iar enumerarea ar putea continua. De altfel, un exemplu al inadecvării la realitate l-a dat şi defunctul CNCSIS, care încerca să cuantifice, pe nişte criterii cumva hazlii (dar irelevante), publicaţiile naţionale cu caracter ştiinţific, altfel lipsite de vreo relevanţă internaţională. (Din semnalele de până acum, pare că şi actualul Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice va persista în cuantificarea cvasipseudoscientometrică a revistelor, erijându-se într-un fel de instituţie scientometrică naţională. Dar nu insistăm aici asupra acestui aspect.) Coma indusă în toţi aceşti ani a lăsat, din păcate, o amprentă profundă asupra mediului academic din ţara noastră, ceea ce înseamnă că eforturile de redresare trebuie să fie cu atât mai energice. Bune-rele, criteriile acceptate şi adoptate prin noua lege a educaţiei, de care aminteam mai sus, constituie un început. Este însă nevoie de o propagare cât mai largă, în corpul universitar-academic din ţara noastră, a principiilor şi know-how-ului adecvate prezentului.

   În medicină, lucrurile s-au încadrat în „profilul naţional“… De înţeles înainte de 1989, date fiind dificultăţile majore şi intruziunea masivă a politicului în orice latură a vieţii cotidiene, vizibilitatea internaţională (în lumea anglofonă, la ea ne referim) a cercetătorilor-medici a constituit excepţia şi nu regula. Desigur, excepţii strălucite şi modele de succes există, dar puţine. Cu un an în urmă, într-un demers menit să pună în lumină tocmai reuşitele cercetării medicale din România, „Viaţa medicală“ a găzduit rubrica iniţiată de dl prof. dr. Peter Manu, medic român ajuns profesor de medicină internă şi psihiatrie la NewYork, intitulată sugestiv: „Per ardua ad alta“. Colaboratorul săptămânalului nostru îşi propusese să prezinte, la fiecare două săptămâni, câte un medic român cu vârsta de până în 60 de ani, care să aibă, în calitate de prim autor, o cercetare originală citată de cel puţin 25 de ori în publicaţiile ştiinţifice internaţionale. Îmi amintesc, din acea perioadă, corespondenţa intensă purtată cu profesorul Manu, pentru a identifica (şi nu a fost deloc uşor!) medici care să corespundă profilului ales… Din păcate, seria a trebuit să fie întreruptă după vreo zece astfel de articole din… lipsă de subiecte (NB: subiecţi)! Chiar dacă, să admitem, nu i-am putut identifica pe toţi medicii români ce practică în ţară, vorbim de o căutare extensivă în Google Scholar a majorităţii cadrelor didactice afişate pe site-urile universităţilor de medicină de la noi. Realitatea necosmetizată.

Între mijloace de măsură şi măsura mijloacelor

   În tot acest context, găsim salutară organizarea unui forum de dezbateri pe tema cercetării clinice din România. Astfel, sub egida comună a Academiei de Ştiinţe Medicale, Fundaţiei Fulbright, UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Fundaţiei de Medicină Internă „N. Gh. Lupu“ şi Universităţii „Transilvania“ din Braşov, a fost organizat simpozionul: Cercetarea clinică românească – între mijloace de măsură şi măsura mijloacelor.

   În cuvântul de deschidere, dl prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a apreciat că evoluţia actuală nu este favorabilă pentru cercetarea clinică din ţara noastră. La întrebarea „Cine mai face astăzi cercetare în spitalele româneşti?“, răspunsul e prompt: doar cei pasionaţi, pentru care cercetarea poartă o conotaţie subiectivă majoră în tot ceea ce întreprind. Aceştia sunt, în opinia preşedintelui AŞM, oamenii de la care trebuie pornit într-o reconstrucţie a cercetării. În plus, cercetarea ar trebui văzută ca integrându-se global, fără vreun specific naţional, dat fiind că, în prezent, colaborările internaţionale sunt regula, atunci când este vorba de studii mai ample. AŞM îşi propune să îşi reia rolul de coordonare a echipelor de cercetători clinici deja existente, în urma concursurilor organizate de-a lungul timpului chiar sub egida Academiei de Ştiinţe Medicale. Aceste echipe ar trebui integrate, în opinia preşedintelui AŞM, printr-o structură organizată la nivel naţional, care să joace şi un rol important în accesarea de fonduri, în trasarea perspectivelor strategice, dar şi în inserţia internaţională a echipelor pe care le coordonează.

   Într-o prezentare realizată împreună cu dna prof. dr. Liliana Rogozea (Braşov), cu sprijinul financiar al Fundaţiei Fulbright, dl prof. dr. Peter Manu (New York) a trecut întâi în revistă productivitatea academică a universităţilor de medicină din România în context central şi sud-est european. Dacă în fruntea listei s-au situat universităţi din Budapesta şi Poznan, cu peste 600 de articole publicate în reviste ISI clasificate în top 10%, urmate, la mare distanţă (sub 100 de lucrări), de instituţii similare din Zagreb, Vilnius sau Sofia, Bucureştiul s-a aflat în coada acestui pluton, cu 64 de articole. În acelaşi an, după cum a afirmat profesorul Manu, în clinica de 230 de paturi în care îşi desfăşoară activitatea, la New York, s-au publicat 62 de articole… De la Cluj au fost publicate 29 de articole, iar de la Timişoara – 13. Mai mult, celelalte universităţi de medicină nici nu figurează în clasamentul respectiv. Continuând analiza scientometrică, a fost luată în calcul şi încărcătura didactică a cadrelor universitare, respectiv numărul de studenţi şi cel de universitari (v. tabelul). Extinderea perioadei cercetate şi includerea în calcul a tuturor articolelor ISI publicate a relevat productivitatea publicisticii ştiinţifice din facultăţile de medicină româneşti. În fruntea listei se află Bucureştiul, unde fiecare cadru didactic a publicat, în medie, într-un interval de cinci ani, aproximativ… un sfert de articol (v. graficul). Studiind comparativ evoluţia articolelor ISI şi a celor cotate B sau B+, profesorul Manu a dus un pic mai departe analiza de la Bucureşti şi Braşov şi, din postura de manager de cercetare ştiinţifică, a formulat şi câteva recomandări, pe baza tendinţelor ultimilor cinci ani. Astfel, la Bucureşti ar fi nevoie de o creştere a volumului publicaţiilor, în condiţiile în care deja există germenii unor centre de cercetare de calitate; la Braşov, unde, în acelaşi interval, rezultatele au fost publicate cu precădere în revistele B sau B+, ar fi necesară o creştere a calităţii cercetării. Iată cum, cu date aflate relativ la îndemână, se pot formula direcţii de dezvoltare universitară. Desigur, fiecare instituţie academică dispune de date mult mai amănunţite privind productivitatea proprie, deci putem spera ca noile echipe de management alese în acest an să ia deciziile cele mai potrivite, pentru a-şi creşte vizibilitatea internaţională, prestigiul şi, implicit, fondurile obţinute prin cercetare.

Publish or perrish

   „Febra“ concentrării pe publicarea de articole în reviste ştiinţifice cât mai bine cotate este o realitate cotidiană pentru universitarii nu doar din SUA, dar şi din Europa. Mai în glumă, mai în serios, diverse „metode“ au fost dezvoltate şi comunicate, de creştere a prolificităţi publicistice şi de sporire a numărului de citări (v. schema). De altfel, de numărul de lucrări şi de relevanţa acestora depinde direct indicele h, iar acesta poate fi luat în seamă la promovări, la alcătuirea listelor de invitaţi la congresele internaţionale, la acordarea de granturi de cercetare şi tot aşa. Nu întâmplător, la universităţile orientate către profit şi unde se doreşte sporirea prestigiului academic, „Publish or perrish“ a devenit regula după care îşi conduc activitatea universitarii. Nu acesta este cazul la noi, desigur…

   Profesorul Manu, prezentând rezultatele unui studiu recent (Zinner DE, Campbell EG. Life-science research within US academic medical centers. JAMA. 2009 Sep 2;302:969-76), a dat exemplul propriu, în privinţa împărţirii sarcinilor academice şi a rezultatului cuantificat prin publicaţii. Conform studiului citat, deşi cercetarea clinică primeşte, în SUA, cele mai puţine fonduri, productivitatea specialiştilor din acest domeniu este de peste două articole anual, cu un factor mediu de impact de 4,4, necesitând circa zece ore săptămânal. Interesant este că, aplicând modelul determinat statistic la propria sa experienţă profesională, profesorul Manu a făcut o observaţie interesantă: numărul de citări, pentru articolele de cercetare clinică originală publicate, a fost cu atât mai mare cu cât într-o perioadă dată au fost publicate mai multe articole (nu într-o relaţie de directă proporţionalitate), adică creşterea frecvenţei de publicare a articolelor ştiinţifice a avut drept consecinţă o sporire a calităţii acestora… În acelaşi timp, perioadele în care activitatea administrativă l-a împiedicat să publice mai mult sunt cele în care articolele au fost cel mai puţin citate. 

Per ardua ad alta

   Aplicaţia către cercetare a profesorului Manu a fost vizibilă şi printr-un original studiu al unei serii de cazuri. Pe baza articolelor publicate de dsa în „Viaţa medicală“, la rubrica „Per ardua ad alta“, amintită anterior, se poate schiţa portretul cercetătorului clinic de succes, din România. Astfel, trăsăturile comune ale personalităţilor prezentate în articolele respective ar fi: efectuarea unui stagiu de pregătire de cel puţin un an, în Europa Occidentală sau în SUA, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani; implicarea în proiecte de cercetare în timpul stagiului respectiv; publicarea, alături de mentorii şi colegii din străinătate, atât în timpul stagiului, cât şi după întoarcerea în ţară; continuarea în România a cercetărilor începute în străinătate; dezvoltarea de noi tehnici sau proceduri în sprijinul propriei practici clinice; neimplicarea lor în funcţii de conducere la propriile instituţii academice.

Soluţii?

   Pe termen scurt, toţi universitarii cu activitate clinică ar trebui să fie încurajaţi şi ajutaţi să conceapă şi să desfăşoare studii în cadrul unor echipe mici, urmărindu-le într-o secvenţă logică (de la studiu-pilot la cercetări multicentrice), crede profesorul Manu. Apoi, spitalele universitare ar trebui să creeze grupuri de sprijin pentru cercetare, implicând experţi locali şi specialişti din diaspora, care să analizeze designul studiilor. În fine, Academia de Ştiinţe Medicale ar trebui să pună bazele unei federaţii române de cercetare medicală, care să permită diseminarea şi evaluarea rapide ale rezultatelor, precum şi perfectarea unor colaborări între diverse grupuri.

   Într-un al doilea pas, profesorul newyorkez crede că pregătirea specifică privind cercetarea şi publicarea, precum şi fluenţa în limba engleză ar trebui să devină obligatorii pentru medicii rezidenţi. Tinerii talentaţi ar trebui încurajaţi să urmeze stagii de pregătire în străinătate (burse de cercetare), iar prin programele naţionale de sănătate ar trebui să fie create baze de date şi registre electronice cu liber acces pentru cercetători.

   Pe termen lung, este de dorit ca o nouă lege a sănătăţii să asigure cadrul optim pentru integrarea activităţilor de învăţământ şi cercetare în cadrul instituţiilor publice şi private din sănătate.

   Sesiunea privind măsura performanţei ştiinţifice şi academice a continuat cu prezentarea dlui prof. dr. Gheorghe Andrei Dan, încheindu-se cu o interesantă discuţie deschisă întrebărilor din sală.

Infrastructură, finanţare şi perspective

   Simpozionul dedicat cercetării a continuat cu o interesantă prezentare susţinută de dl prof. univ. Adrian Curaj, directorul general al Unităţii Executive pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării. Am reţinut câteva din aspectele foarte practice abordate de reprezentantul agenţiei de finanţare a cercetării, anume că multe probleme legate de calitatea de „bugetari“, care grevează activitatea curentă a universităţilor, ar putea fi rezolvate prin transformarea acestora din instituţii publice, în instituţii de drept public (surprinzătoare remarcă pentru un reprezentant al ministerului, dar foarte corectă!). Apoi, am reţinut că evaluarea instituţiilor academice este adesea îngreunată de… traducerea în fel şi chip, după voie, a numelor acestora. Ideal ar fi ca fiecare universitate să adopte o denumire, pe care să o oficializeze, standardizând astfel numele propriu şi permiţând identificarea uşoară a afilierilor autorilor. Este interesant şi faptul că, deşi principala scuză pentru nivelul scăzut al cercetării o constituie lipsa resurselor financiare şi a echipamentelor, mai puţin de 5% din infrastructura de cercetare este utilizată în parametrii corecţi (!). Soluţia ar putea consta în alcătuirea unui registru naţional al infrastructurii, care să indice unde şi ce echipamente sunt disponibile pentru cercetare.

   Am reţinut, din prezentarea dnei prof. dr. Simona Ruţă, care a cântărit argumentele pro şi contra pentru o carieră în cercetarea medicală, că ar fi utilă o selecţie a tinerilor şi o canalizare a acestora fie către clinică, fie către cercetare. De asemenea, a fost propusă includerea unui stagiu de cercetare în cadrul rezidenţiatului.

   Am urmărit cu interes discuţiile care au încheiat reuniunea, chiar dacă spaţiul nu ne permite să ne referim la intervenţiile dlui  prof. dr. Petru Adrian Mircea (Cluj-Napoca), dnei prof. dr. Liliana Rogozea (Braşov), dlor conf. dr. Corin Badiu, conf. dr. Cristian Băicuş (Bucureşti) ş.a.

Est modus in rebus

Interviu cu dl prof. dr. Gheorghe Andrei Dan, secretar ştiinţific al Facultăţii de Medicină

din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti

   – Care au fost raţiunile de organizare a unui forum privind cercetarea clinică?

   – Această manifestare a pornit, de fapt, de la un schimb de mesaje între mine şi profesorii Peter Manu şi Irinel Popescu, dar şi de la o idee concretă, anume că în ultimii ani se apasă foarte mult pe valoarea cercetării, mai ales în cariera academică, însă este lipsită de conţinut, în condiţiile României, din cel puţin trei motive: lipsa de finanţare, lipsa de informare şi lipsa de formare. Ne-am gândit că ar fi util să organizăm un simpozion, care, în primul rând, să demaşte ce se ascunde sub fetişul scientometriei – ea a apărut în texte de lege şi este inclusă în criteriile de promovare academică, dar nimeni nu ştia ce este; în al doilea rând, să precizeze care este situaţia actuală a cercetării clinice; în al treilea rând, să găsească soluţii practice. Am structurat atunci simpozionul pe aceste trei direcţii, toate axate pe discuţii.

   – Am remarcat în mod special interactivitatea acestei reuniuni. Ce concluzii s-au desprins din aceste discuţii?

   – Importante, până la urmă, nu au fost soluţiile. Ar fi fost iluzoriu să ne imaginăm că putem schimba factorii politici. Nu putem modifica legea, nu putem să asigurăm un program full-time doctoranzilor, pentru că nu ar avea ce mânca… Nu putem să scădem exodul oamenilor tineri, să le oferim condiţiile pentru a face doctoratul aici. Dar sunt câteva lucruri pe care le putem face şi primul este să schimbăm experienţă. Iar cei care au participat, au prezentat cum fac ei cercetare. Au reieşit mai multe idei clare, unele chiar practice. Care să fie domeniul abordat, cum să fim cu picioarele pe pământ încercând să facem lucruri de valoare şi axându-ne pe ceea ce putem realmente să facem, care sunt informaţiile ce ne lipsesc… Există un dublu deficit aici. Întâi, de la factorul politic la cel decizional pentru cercetare, care necesită o comunicare bilaterală şi creşterea ponderii finanţării pentru cercetare – deocamdată iluzoriu, cu 0,8% din PIB pentru cercetare e greu să fii competitiv. Apoi, între ceea ce se oferă, există şi ceea ce se cunoaşte, cercetătorii nu valorifică suficient resursele pe care le au.

   – Reluând cumva ultima întrebare la care s-a încercat găsirea unui răspuns, în cadrul reuniunii pe care aţi organizat-o, pe ce trebuie să se axeze cercetarea clinică?

   – Din discuţii au apărut câteva elemente-cheie. În primul rând, ideea că pentru a face cercetare, trebuie să ai curiozitate. Cercetarea nu poate fi un mijloc… Întrebarea importantă vizează identificarea acelor domenii care pot fi valorificate optim în România. Dar, revenind, întâi trebuie să vrei să cercetezi. Apoi, trebuie să cercetezi ceea ce ai sub ochi, adică să beneficiezi de cazuistica pe care o întâlneşti frecvent. E foarte important, pentru că publicul tânăr din ţara noastră îşi alege deseori teme „exotice“, cu care nu are nimic de a face şi pe care nu le poate duce la bun sfârşit. S-au stabilit câteva puncte, să le spunem aşa, în care România poate produce lucruri valoroase – de exemplu, cercetări asupra unor boli cu specificitate la noi, precum afecţiunile cardiace valvulare postreumatismale sau infecţiile cu anumiţi patogeni. Mai trebuie avut în vedere şi studiul epidemiologic clinic, cercetarea unor baze de date pentru o probematică nu foarte sofisticată.

   – De fapt, aici ar fi nevoie de registre…

   – Registrele sunt importante, şi eu mă ocup de două asemenea registre… Un model de registru util pentru cercetare ar fi cel de la Copenhaga, cel mai mare registru de patologie, cu acces liber, unde îţi poţi selecta cazuistica. Noi avem nevoie de registre nu atât pentru cercetare, cât mai ales pentru influenţarea politicii sanitare. Dacă ar trebui să conving un for că sunt necesare investiţii – să zicem – în defibrilatoare, ar fi nevoie să cunosc numărul de cazuri de moarte subită din România, numărul de pacienţi salvaţi… Dar, sigur, registrele pot fi o sursă de informaţie şi pentru cercetare. De fapt, este nevoie de baze de date, de preocuparea de a înregistra pacienţii, din momentul în care ei se prezintă la spital. Ulterior, astfel de baze de date pot fi valorificate. Din păcate, noi pornim exact pe dos: întâi ni se pune sula în coaste – „Fă o cercetare!“. „Dar ce cercetare să fac?“ Ne gândim la ceva, de cele mai multe ori fantezist, şi apoi inventăm baza de date. Adică totul este răsturnat!

   – Obligativitatea de a face cercetare e bună sau e rea?

   – Depinde pentru cine. „Est modus in rebus“. Ca orice lucru, trebuie aplicat pertinent. Am spus asta şi despre scientometrie – când nu e aplicată înţelept, e mincinoasă. Cercetarea e un criteriu obligatoriu pentru orice membru al comunităţii academice. Non-discutabil şi non-disputabil. Nu acelaşi lucru este valabil pentru un medic care desfăşoară o activitate de rutină. Apoi, între cei implicaţi în activităţi academice, trebuie făcută o diferenţă. Unii sunt dedicaţi carierei didactice mai mult decât celei de cercetare. Şi aici există o situaţie ciudată: criteriile de promovare acordă o supremaţie absolută cercetătorului, pe când, în lumea reală, el este într-o poziţie oarecum inferioară faţă de cel ce urmează o carieră didactică.

   – Ce finalitate are acest simpozion? Ce se va întâmpla în continuare?

   – Sunt mai multe finalităţi… Pe termen lung, există intenţii, care poate se vor cristaliza, mai ales în conjunctura actuală a Academiei de Ştiinţe Medicale…

   – Credeţi că îşi va relua Academia de Ştiinţe Medicale rolul dorit, de trasare a direcţiilor de cercetare?    – Dorit şi prin poziţia pe care ar trebui să o aibă! Academia de Ştiinţe Medicale nu are însă omogenitatea ştiinţifică pe care ar trebui să o aibă. Dar, cu siguranţă, la conducerea ei, în prezent, se află un om care are nu doar o bază ştiinţifică şi de cercetare foarte dezvoltată, ci şi voinţa de a împinge lucrurile în direcţia bună. Problema ţine de dificultăţile de finanţare pe care le întâmpină AŞM, dar cred că există premisele pentru ca acest for să joace rolul de mentor pentru cercetarea medicală din România. Dar nu trebuie să-i transferăm integral Academiei de Ştiinţe Medicale rolul de cercetare, instituţiile de învăţământ superior sunt în egală măsură obligate să se implice în cercetare.