Proful
de la Institutul de medicină de urgență din München nu m-a lăsat niciodată ca,
la sfârșitul unei simulări de caz, să încep cu criticile la adresa echipei. Îmi
cerea să enumăr mereu lucrurile pe care colegii mei le-au făcut bine. Presupun
că nu voia să ne descurajăm unii pe alții. Ce-i drept, atitudinea pozitivă și
laudele duc într-o anumită măsură la progres. Cu o mică precizare: ele funcționează
mai degrabă în raport cu oamenii, nu cu sistemele.
Obișnuiesc
să mă raportez critic, chiar și la lucrurile care funcționează. Aici o voi face
poate mai mult ca de obicei. Cred că poți deveni un absolvent de mare valoare
terminând facultatea de medicină în România. Dar nu oricum. Va fi nevoie să
faci multe lucruri pe cont propriu, pe pielea ta. Va trebui să îți iei educația
în propriile mâini câteodată. Sistemul, relativ ineficient, nu-ți va sări mereu
în ajutor.
În
octombrie, am început primul semestru din anul patru, la Universitatea Ludwig-Maximilians
din München, cea mai bine cotată din Germania și în primele treizeci de
universități din lume. Are printre absolvenți nume mari precum: Thomas Mann,
Conrad Röntgen, Wolfgang Pauli sau Max Planck. Iar spitalul afiliat ei este al
doilea ca mărime din Germania. Pe scurt, poți învăța medicină la cele mai
înalte standarde medicale. Am ajuns aici și cu gândul că la un moment dat voi
îmbunătăți învățământul de acasă, așa că de la început nu mi-am concentrat atenția
doar pe ceea ce ar trebui să învăț, ci și asupra noilor mei colegi. Trebuia să
mă compar cu ei, să văd ce au ei în plus față de mine, dar și ce am eu în plus
față de ei, ca student medicinist.
Mai
întâi am observat că știau mai multă anatomie decât mine. Nu vorbesc de
detalii, ci de anatomie de bază, „superficială“, ceea ce era puțin ciudat
pentru cineva care și-a dedicat prea mult timp din viață acestei minunate
materii. Am decis să privesc dincolo de faptul că ar fi trebuit să știu mai
multă anatomie și mi-am spus că dacă m-aș fi apucat de recitit, probabil că i-aș
fi depășit, așa că le mulțumesc profesorilor mei că au băgat anatomie pe pâine
în mine (doar cu jumătate de gură). Am învățat să mă adaptez mult mai ușor, în
condițiile în care știam mai puține decât ar fi trebuit să știu. Și lecția cu
care am plecat de acolo e că, învățând prea mult, riști să pierzi esența.
Principiul „less is more“ este mai folositor pe termen lung.
Dacă
la capitolul acesta n-am excelat, la primul contact cu pacienții, când trebuia
să facem o anamneză bine țintită, am observat că, în România, suntem la mii de
kilometri distanță. Și totul datorită semiologiei din anul 3. Nu mă înțelegeți
greșit: afirmația cum că în Vest nu vezi deloc pacienți în studenție este un
mare mit. Îi vezi. Însă mult mai rar decât în România, unde uneori faci
anamneze din plictiseală, iar asta îți deschide o mare ușă. E o oportunitate și,
dacă profiți, ai toate șansele să te poți bate liniștit cu cei mai buni studenți
mediciniști din Europa. Problema e însă că stagiilor noastre le lipsește o
programă clară, asistenții sunt și doctori și profesori în același timp,
creându-se astfel haos dacă nu e bine coordonată catedra (de semiologie sau
altceva). Dacă nu știi ce vrei de la facultatea de medicină, riști să treci
orbește pe lângă oportunitatea semiologiei, pentru că nu se ocupă lumea
suficient de mult de tine, sau pentru că îți predă un medic, nu un pedagog
(lucru prea des întâlnit la noi).
Ce
mi-a mai plăcut în Germania, iar nouă ne cam lipsește a fost faptul că totul
era foarte bine structurat: aveam cursuri, pentru pregătirea teoretică,
niciodată mai lungi de 90 de minute, seminarii, care erau un fel de cursuri,
dar mai interactive, și stagii, cu pacienții de pe secție sau în sala de operație
(unde profesorul a avut grijă să roage asistentele să fotografieze fiecare
etapă a intervenției, pentru ca, după cinci ore cât a durat procedura, să-mi
explice mie cât mai clar fiecare detaliu). Aveam cadre didactice aproape la
fiecare alt curs sau seminar, care erau (într-o măsură impresionant de mare),
nu doar buni specialiști, ci și buni pedagogi. Era clar stipulat ce ar trebui
să știi la finalul fiecărui modul, detaliile nu foarte multe, pe principiul menționat
mai sus („less is more“). Totuși, grilele de la examen nu cuprindeau mereu ce
am citit eu, în special pentru că bibliografia era mai mult la alegerea
studentului, ceea ce mi-a făcut viața mai dificilă. Noroc cu biblioteca dotată
cu multe mii de cărți și tratate internaționale. La noi e invers: grilele sunt
mereu din carte, dar cartea e ori prea stufoasă, ori prea prost scrisă. Un
suport de curs (la fiecare catedră), cât mai actual, evident inspirat din
marile tratate (Harisson, de exemplu) și fără amănunte inutile – alături de niște
obiective clare de învățat – cred că ar rezolva problema. Însă pentru schimbare
e nevoie de oameni deschiși și inteligenți.
În țară,
practica de vară e o glumă. Arată frumos pe hârtie, însă în realitate este un
haos. Dacă vrei să înveți ceva la un nivel serios, ai nevoie de pile sau să
petreci mult timp în spital cu aceeași oameni, care să înceapă să aibă
încredere în tine și să te lase și pe tine să pui mâna. Condamn pe cineva? Nici
gând. Nimeni nu are nimic de câștigat doar pentru că te învață pe tine ce scrie
în baremul de pe spatele contractului de practică. Ce e de făcut? Te
descurci... românește. Mai tragi doctorii de mânecă, asistentele, încerci să nu
devii pisălog și poate o să te lase și pe tine să faci ceva. Da, e trist și că,
dacă vrei să înveți, trebuie să-ți cauți dascăli, însă este singura soluție.
Cel puțin cât timp nu sunt plătiți conducătorii de practică. În Vest, pentru că
ești o mână de lucru ieftină, spitalelor (multe private) le convine să-ți faci
practica la ele. La noi, poți sta și acasă în loc, să înveți.
Nu
mă pot abține să adaug comparației mentalitatea diferită a dascălilor. În
Germania, am apreciat tot timpul atitudinile acelor dascăli care m-au tratat ca
pe un egal, ca pe un camarad în lupta noastră pentru a deveni salvatori de
oameni, pentru că acasă îi întâlneam atât de rar. Domină, în țară, atitudinea
profesorului universitar cu complex de Dumnezeu, care se poartă ca și cum nu ar
fi plătit să ne învețe sau, mai grav, care se teme cumva că eu sau colegii mei
îi vom deveni concurenți la un moment dat. Totuși, sunt un om pozitiv. Cei 30%
din universitățile noastre care sunt adevărate valori, care poate nu au cele
mai înalte funcții, dar care fac mai mult decât cei mai mari, sunt speranța
mea. Sunt speranța unei viitoare generații, așa că, dragii mei colegi, profitați
de ei și apreciați-i.
Cred
că poți ieși de pe băncile „UMF România“ ca o potențială valoare a medicinii
europene, profitând de numărul mare de ore pe care le poți petrece în spital.
Chiar dacă sistemul alege să pună accent inutil pe teorie, ignorând practica,
totul depinde de tine și de ce vrei cu adevărat de la el. Alege să înveți din
cărți occidentale când ce găsești aici e de proastă calitate, muncește din greu
să ieși din spital la sfârșitul practicii de vară cu tot ce ar trebui să știi, sau chiar cu mai
multe, asigură-te că faci și ce colegii tăi nu fac, sigur vei deveni unul din
cei mai buni. Însă, pentru ca tu să nu fii o viitoare excepție, ci unul din cei
mulți, trebuie o schimbare profundă a sistemului.
Și
vrei să știi unde se ascunde cu adevărat schimbarea aceea? În cei care pot
vedea și înțelege cum se practică învățământul medical occidental, ce funcționează
acolo și ce nu, și decid să implementeze apoi schimbări și la noi. În dascălii
adevărați, care vor să te învețe cu fiecare ocazie, care vor să progresezi, nu
să te țină pe loc, care vor să te ridice cel puțin până la nivelul la care au
ajuns ei.
