În urmă cu puțină vreme, la inițiativa studenților, am organizat
o întâlnire ceva mai deosebită. Colegi din mai multe specialități au ales să
petreacă o după-amiază venind în fața viitorilor colegi, în cadrul unei
conferințe de orientare profesională. De obicei, aceasta este organizată de un
remarcabil profesor al universității noastre, care nici de această dată nu a
spus „nu“, doar că având un program mai dificil decât în anii precedenți, m-a
rugat să fiu alături de colegii mai tineri. Cel mai greu ne-a fost să alegem
numărul de prezentări care ar putea să se încadreze în timpul pe care l-am avut
la dispoziție și, în final, am încercat un „tur de forță“ cu cincisprezece
prezentatori în nouăzeci de minute. A existat o mare varietate și, chiar dacă
nu am reușit să acoperim toate specialitățile importante, am păstrat destule
minute pentru discuții. Unii colegi au venit după gardă, alții urmau să intre
în alte activități importante, dar toți cei cincisprezece au fost dedicați și
s-au prezentat ca și cum nimic altceva mai bun și mai important nu ar fi
existat în acea zi, în acea perioadă de timp.
După conferință, un student pe care îl cunosc a realizat că ar
putea beneficia de cunoștințele unui coleg mai mare pentru un consult, pentru o
problemă personală. Mi-a cerut sfatul și am spus că, într-adevăr, este un gând
bun și că va primi cu siguranță ajutorul dorit. Ulterior, mi-a scris: „Imediat
ce i-ați dat dumneavoastră un mesaj prin email că am nevoie de un consult/sfat,
m-a contactat. M-a întrebat pe scurt despre ce este vorba și mi-a spus că în
următoarele zile va fi la un congres, dar aș putea veni chiar a doua zi să
vorbim“.
Viața în domeniul medical nu este deloc ușoară. Pacienții sunt
de multe ori mai puțin mulțumiți (sau chiar nemulțumiți), având senzația că
medicul nu le dedică tot timpul din lume. Sunt încă mulți colegi care ar dori
să poată să procedeze așa cum este cel mai bine pentru pacienți. Cu toate
acestea, în condițiile sistemului în care ne desfășurăm activitatea, așa ceva
este aproape imposibil. Pentru colegii care pun suflet, această imposibilitate
este apăsătoare. Însă mulți încearcă în continuare, fac toate eforturile
posibile să nu se lase, ci să aibă grijă de pacienți în condițiile la care au
visat încă din timpul studenției. Activitatea strict medicală interferează cu
activitatea dedicată studiului sau studiilor, cu participarea la congrese sau
conferințe și cu multe altele. Sistemele de comunicare actuale de multe ori ne
ajută. Alteori ne complică mult viața, mai ales când încercăm să răspundem
tuturor solicitărilor. În situația despre care vorbim, colegul nostru a răspuns
foarte prompt rugăminții unui viitor coleg, care scrie în continuare:
„Dimineața, când am ajuns la spital, consulta o pacientă și imediat ce a
terminat a venit la mine și mi-a spus că putem vorbi. Am mers într-o sală și
cel mai mult mi-a plăcut că nu a făcut acea anamneză cu care suntem obișnuiți
și pe care o folosim din lipsă de timp, ci pur și simplu ne-am așezat și mi-a
zis «Ia spune, ce te supără?». Și m-a lăsat să-i povestesc inclusiv unele
temeri ale mele. Abia apoi a început să mă întrebe ce dorea să mai știe,
conducând discuția pe tărâmul specialității pe care eu cred că o stăpânește, cu
toate că are o vârstă tânără“.
Și bune, dar și mai puțin bune: „Nu a făcut acea anamneză cu
care suntem obișnuiți“. Mare problemă! Nu toți studenții sunt ghidați,
călăuziți, cu grijă, în deprinderea realizării unei anamneze corecte. Și, chiar
dacă ne aflăm în era imagisticii de înaltă performanță, nu putem să renunțăm
nici la anamneză și nici la examenul clinic complet și corect. Ceea ce doresc
să subliniez este că există viitori colegi care sesizează diferența între
anamneza făcută corect și cea superficială, așa cum există și viitori colegi
care nu au cunoștințele necesare pentru a observa aceste diferențe. Iar în
cazul în care nu sesizează, cum se vor corecta?
Mesajul a continuat astfel: „Când am terminat și a înțeles
despre ce este vorba, a început să-mi spună ce urmează «să facem». Am pus în
ghilimele, pentru că așa a spus, «să facem un consult mai întâi». Am mers în
altă sală și mi-a explicat pas cu pas ce va face și tot ceea ce urmează și mi
s-a părut foarte frumos și foarte profesional, mai ales că, în timp ce
consulta, îmi explica alte lucruri referitoare la întrebările mele și mă
liniștea. Imediat ce a terminat consultul, mi-a și spus că totul este bine și,
dacă tot am venit, ar vrea să facă și o ecografie. M-a uimit puțin, știu că la
o ecografie se consumă doar puțin gel, dar faptul că și-a dăruit din timpul pe
care îl avea ca să facă totul ca la carte m-a impresionat. Știu că nu ar trebui
să ne mire normalul, dar, la cum se desfășoară lucrurile...“. Din nou și bune,
dar și mai puțin bune: „Nu ar trebui să ne mire normalul, dar...“. Mulți
viitori colegi văd aspectele pozitive, dar și pe cele negative. Dacă aspectele
negative predomină, unii încep să se „obișnuiască“, iar acest tip de obișnuință
poate fi dramatic. Pentru a evita acest risc, avem nevoie de buni călăuzitori,
de colegi mai mari care să procedeze de fiecare dată corect, să poată
reprezenta modele de urmat pentru viitorii colegi. Trebuie să ne luptăm în
permanență împotriva obișnuinței!
Mesajul primit se încheie în același sens: „Am așteptat puțin
pentru că a trebuit să plece până la camera de gardă, unde venise o urgență. Cu
toate că trebuia să intre în sala de operații, a stat cu același calm cu mine.
Mi-a spus ce a identificat la ecografie și care sunt pașii care ar trebui
urmați. După ecografie, mi-a explicat despre o altă analiză care este necesară.
Știind pentru ce este acea analiză, am început să îi pun foarte multe
întrebări, dar, în ciuda presiunii timpului și operației care urma, cu calm,
m-a liniștit și mi-a spus «Vei vedea că și tu când vei fi medic vei vrea să
faci ceea ce trebuie și să urmezi toți pașii, fără să sari vreunul». Mi-a
prescris o rețetă și mi-a explicat pentru ce este fiecare medicament, apoi mi-a
dat numărul personal de telefon și mi-a spus să sun dacă am vreo nelămurire. Ca
să nu mai vin la spital pentru rezultatul analizei, le-a spus celor din clinică
să îi transmită rezultatul și, cu toate că urma să plece la un congres, mi-a
dat mesaje să mă liniștească și, imediat ce l-a primit, m-a sunat să îmi spună
care este și cum trebuie interpretat. Urmează să merg din nou pentru continuarea
investigațiilor“.
Uneori, când citești un astfel de mesaj, te miri și te poți
întreba dacă chiar este real. În acest caz, pot confirma că da. Cu alte
cuvinte, se poate! Să acționăm în mod profesional, să fim colegi, să avem grijă
de colegii mai mici, să le arătăm drumul corect și cum ar trebui să se poarte
la rândul lor când vor fi „mari“, să nu renunțăm la ceea ce ne-am dorit să fim.
