Newsflash

Securitatea pacientului și bugetul instituției

de - oct. 19 2018
Securitatea pacientului și bugetul instituției
Noi suntem apreciați pentru faptul că tratăm maladii care niciodată nu pun în pericol situația pacientului.
Joann G. Elmore
 
O pacientă în vârstă de 70 ani este periodic consultată de medicul ei curant, pentru o serie de afecțiuni, între care hipertensiune arterială și hipercolesterolemie. Probele de laborator sunt investigate la fiecare șase luni și medicația e modificată în funcție de starea pacientei.
În una dintre ocaziile în care s-a recoltat sânge și urină pentru analize, rezultatul nivelului sanguin al potasiului e găsit mărit: 5,7 meq/litru (în laboratorul respectiv, nivelul normal al potasiului e 5,1). Medicul prescrie un tratament care include sulfonat polisteren de sodiu, iar următoarea analiză, peste două săptămâni, indică reîntoarcerea la nivelul normal, 4,7. Pacienta e mulțumită de medicul ei, iar medicul îi explică detaliat ce s-ar fi putut întâmpla dacă nivelul ridicat al potasiului în sânge nu ar fi fost tratat cu succes și la timp.
Două remarci în acest caz, deloc ipotetic. Prima se referă la faptul că un medic care ar fi găsit timpul necesar pentru a judeca situația pacientei ar fi putut ajunge la concluzia că rezultatul poate fi eronat, o simplă greșeală de laborator, întrucât pacienta e în îngrijirea sa de mulți ani, investigațiile de laborator se efectuează cu regularitate o dată la șase luni și, până în acel moment, nivelul potasiului a fost întotdeauna în limitele normale. Și, pe deasupra, nimic nou nu a intervenit în situația pacientei sale, nici în alimentație sau activitatea zilnică. Prin urmare, repetarea probei ar fi trebuit să fie prima decizie a medicului, înainte de a lua măsuri pentru corectarea așa-zisei situații patologice.
Dar, în același timp, mai există un punct care nu trebuie neglijat. În cele mai bune laboratoare de analize din lume, marja de eroare e admisă ca fiind de +/- 10%. Prin urmare, dacă ne referim la nivelul de 5,7 meq/l, el putea să fi fost de fapt doar 5,1 meq/l, adică în limite normale. Cu toate acestea, medicul curant a decis inițierea unui tratament care, în cel mai bun caz, poate fi considerat inutil, dar și periculos, pentru că medicamentul în discuție posedă și efecte secundare complet nedorite, cum ar fi necroza intestinală sau tulburările hidroelectrolitice, printre care hipernatremia detrimentală la un pacient hipertensiv.
Cazul de mai sus se încadrează perfect în ceea ce literatura de limbă engleză numește overdiagnosis: diagnosticarea unei situații care niciodată nu ar produce simptome sau probleme de ordin medical. Un asemenea diagnostic continuă definiția citată, poate fi dăunător pacientului și poate duce la stres psihologic și tratamente inutile.
Joann G. Elmore, o distinsă practiciană de medicină internă în Statele Unite, se referă, în articolele semnate de ea, la această epidemie de decizii inutile în practica curentă. Și atunci întrebarea logică se referă la motivul pentru care medicul ajunge în situația de a pune un diagnostic complet insignificant.
De mai multe ori am avut ocazia să-mi declin orice grad de expertiză psihologică, dar sunt convins că nu e nevoie de o vastă experiență în acest domeniu pentru, cel puțin, a încerca găsirea uneia sau mai multor explicații pentru acest fenomen înajuns de frecvent în practica medicală curentă.
Unul dintre motive a fost amintit mai sus și el a fost subiectul mai multor materiale publicate la această rubrică. E vorba despre perena lipsă de timp a medicului, de faptul că așa-zisa presiune de producție creează o situație în care superficialitatea gândirii legată de starea pacientului produce decizii contrare bunei judecăți clinice.
O scurtă trecere în revistă a efectelor secundare ale medicației propuse în cazul de mai sus ar fi produs, fără discuție, o schimbare de conduită, cum ar fi repetarea analizei. Dar acest proces cere timp, un element foarte scump în zilele noastre. Time is money! Dar practica curentă indică și alte tare ale conduitei noastre. De exemplu, atitudinea aproape instinctuală de a trata numere, nu pacienți. Cititorul e rugat să ierte tendința aproape instinctuală a autorului acestor rânduri de a se referi la literatura anglosaxonă, dar nimeni nu e perfect, iar în ziua de azi materialele publicate în această limbă sunt cele mai citite și citate.
O expresie care a devenit cu timpul aproape anecdotică este we have to fix it, adică pacientul trebuie să iasă din cabinetul medicului sau din secția clinică având toate rezultatele investigațiilor aflate în limitele considerate acceptabile în comunitatea medicală. Un nivel al hemoglobinei de 11 g/100 ml, care permite pacientului sau pacientei o activitate cotidiană perfectă, va fi corectată în cel mai bun caz medicamentos. Un nivel ușor ridicat al creatininei sanguine la un pacient activ în vârstă de 75 ani e considerat anormal, fără a ține cont de faptul că pe de o parte activitatea fizică produce creatinină din metabolismul muscular, dar și că la vârsta aceasta procentul nefronilor funcționali e redus de multe ori la 50%. Un al treilea aspect care poate explica, dar nicidecum justifica, modul de gândire și de acțiune a medicinei curente e legat de problema financiară și de bugetul instituției respective.
În urmă cu ani, un prestigios săptămânal american prezenta o situație deloc ipotetică. Să spunem, afirma publicația respectivă, că un spital specializat pe chirurgie cardiacă se bazează pe un buget echilibrat (inclusiv o mică marjă de câștig) în cazul în care anual se practică cel puțin 500 de intervenții. Și să ne închipuim, continua săptămânalul în cauză, că ne apropiem de data de 10 decembrie și numărul de intervenții e de numai 425, iar până la sfârșitul anului calendaristic au rămas foarte puține zile din cauza vacanței de Crăciun. Oare cineva își poate închipui o situație în care instituția respectivă nu va face tot ce-i stă în putință pentru a pune pe masa de operație, în intervalul amintit, încă cel puțin 75 de pacienți? Cu alte cuvinte, în cazul de față, spitalul va găsi modul „lărgirii” gamei de indicații operatorii, cu scopul de a salva bugetul pe anul care urmează să se încheie prea curând.
În sfârșit, iată încă o cauză care duce la situații de diagnostic inutil și chiar periculos. E vorba de augmentarea nejustificată a investigațiilor de laborator din cauza fricii de implicații medico-legale. Literatura de specialitate numește această atitudine „medicină defensivă”. Medicul care n-a găsit un motiv suficient de puternic pentru a trimite pacientul la un examen ecocardiografic (lipsa simptomelor clinice, un ECG normal, cu foarte puține extrasistole supraventriculare) va fi acuzat ulterior de neglijență în cazul în care, două săptămâni mai târziu, pacientul în vârstă de 70 ani ajunge în camera de gardă a spitalului cu diagnosticul de infarct miocardic.
Întotdeauna se va găsi un avocat dornic de clientelă care va susține în fața judecătorului cum că trimiterea la un examen ecocardiografic la efort ar fi putut decela la timp anumite detalii care ar fi impus un tratament preventiv. Și atunci, iarăși aproape instinctiv, medicul curant va prescrie investigații inutile, acoperindu-se pentru orice eventualitate în fața pericolului medico-legal.
Doresc să mă feresc de erori medicale în prezentarea unui caz publicat în urmă cu aproape două decenii în cunoscutul jurnal New England of Medicine, așa că nu voi încerca să ofer cititorului date prea amănunțite privitoare la cazul prezentat, de teamă că, uitând detalii, mă voi găsi în situația de a fi criticat de colegii mei endocrinologi. Ceea ce mi-a rămas în memorie sunt următoarele date. Era vorba de o tânără în vârstă de 19 ani care se plângea de insomnii, agitație și lipsă de concentrare. Medicul a apelat la toate investigațiile de rigoare și a ajuns rapid la diagnosticul de hipertiroidism, diagnostic bazat pe probele de laborator, pe tahicardie și o ușoară creștere a tensiunii arteriale. Tratamentul indicat a fost iod radioactiv, care a produs efecte secundare nedorite, pe lângă faptul că tânăra a fost obligată în timpul tratamentului să doarmă într-o cameră îndepărtată de dormitorul părinților pentru a evita efectul radioactiv asupra acestora.
Epilogul acestui caz pare parcă luat dintr-un roman polițist. O investigare mai profundă și mai detailată a unui alt medic a dus la concluzia că simptomele de care se plângea tânăra (și care obligaseră părinții să ceară un examen medical) fuseseră produse de un consum exagerat de droguri. Iar rezultatele examenelor de laborator se dovediseră ca fiind puțin peste limitele considerate normale. Și-mi închipui satisfacția „pacientei”, despărțită de părinți multe ore pe zi și având în felul acesta posibilitatea de a consuma drogurile preferate fără niciun deranj.
Efectele negative ale diagnosticului și tratamentului exagerate sunt evidente. Ele afectează în primul rând pacientul. Supus unor investigații inutile și unui tratament care în multe cazuri e însoțit de efecte secundare nedorite, pacientul va fi prima și cea mai importantă victimă a acestui lanț de erori de judecată și conduită medicală.
Dar și sistemul administrativ va avea de suferit. Costul exagerat al investigațiilor și al tratamentelor inutile se va întoarce ca un bumerang împotriva posibilităților financiare ale instituției în cauză. Bugetele nu sunt nelimitate, investițiile necesită sume serioase, iar fiecare decizie inutilă a medicului reduce din buget și împiedică o bună gestionare a fondurilor.
În urmă cu mai bine de 15 ani am putut demonstra (și publica) faptul că analizele inutile cerute de medicii ATI înaintea actului anestezic produceau celei mai mari societăți de asigurare din Israel o pierdere anuală de aproximativ cinci milioane de dolari. Nu-mi rămâne decât să invit colegii mei români să efectueze studii similare și să contribuie în acest fel la securitatea pacientului tratat și la balanța pozit

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe