Newsflash

Şefii de şcoală

de Prof. dr. Gabriel M. GURMAN - oct. 30 2014
Şefii de şcoală
     Un cunoscut scriitor israelian spunea că omul moare de două ori: o dată când decedează, a doua oară când este uitat. De aceea, eforturile celor care ar dori ca memoria unui in­divid dispărut de pe acest pământ să nu fie uitată nu fac decât să mărească, pe cât se poate, distanţa dintre cele două momente.
     Trebuie să recunosc că nu am recitit povestea lui Jean-Christophe deja de ani de zile şi de aceea nu mă voi putea referi la cadrul în care Rolland a inclus citatul alăturat. Dar sunt de părere că el are o valabilitate universală şi aplicabilă în orice colţ al lumii şi în orice perioadă istorică. N-aş vrea să fiu rău înţeles. Păstrarea memoriei unui individ plecat dintre noi nu înseamnă, prin definiţie, adularea existenţei sau a fap­telor sale. Memoria universală păstrează înregistrate o multi­tu­dine de personaje care nu pot fi şterse din conştiinţa nimă­nui, deşi au lăsat în urmă doar tragedii, catastrofe şi fapte abomi­nabile. Mai mult, aceste personaje istorice de întu­necată memorie servesc, după dispariţia lor, la procesul de jude­care a istoriei evenimentelor trecute şi prezente şi reprezintă termeni de comparaţie cu cei veniţi după ei. Nu la bine, ci la rău.
     Cred că Romain Rolland a dorit să precizeze că, prin faptele lor pozitive, anumiţi indivizi rămân vii în conştiinţa noastră, servesc drept exemplu ce trebuie urmat sau chiar creează dorinţa şi necesitatea urmaşilor de a continua ceea ce fusese început şi rămăsese neterminat prin dispariţia precoce a iniţiatorului de valoare. Aşa se creează şcolile, întemeiate de vizionari, dar continuate de cei care le-au urmat, care au găsit calea şi metodele pentru a lărgi gama de acţiuni şi a îmbunătăţi lucrurile.
     Medicina oferă nenumărate exemple de ilustre personaje „rămase în viaţă“ mult după deces. Perena lor existenţă se datorează unui mare număr de factori, care au permis construirea unei moşteniri intelectual-profesionale, păstrarea ei şi chiar un progres evident faţă de etapele iniţiale conduse de cel dispărut. Mă refer aici la calitatea urmaşilor. Oare cât de mult stă în puterile noastre de a ne alege urmaşii profesionali, cei care vor fi în stare să ducă mai departe cele începute şi neterminate? Sistemul medical modern conţine o sumedenie de paradoxuri, legate de permanentul conflict dintre progresul obiectiv al profesiei şi extrema dificultate de a îmbunătăţi mentalitatea şi obiceiurile împământenite de generaţii. Încercarea şefului de şcoală de a-şi vedea viziunea şi faptele continuate şi dezvoltate e uneori sortită de la bun început eşecului. Şi pentru că nici ilustrul şef de şcoală nu e scutit de erori, uneori grave, în ceea ce priveşte selecţionarea urmaşilor săi profesionali, este un fenomen ubicuitar şi nimeni nu a găsit încă leacul pentru a evita greşelile de apreciere a celor care ar trebui să continue o întreprindere neterminată.
     Dar mai există şi alte aspecte, nu mai puţin importante. Pe vremuri, şeful de secţie (clinică, şcoală) îşi menţinea poziţia profesională până la ieşirea la pensie sau chiar de pe scena acestei lumi. Cu alte cuvinte, creatorul de şcoală avea la dispoziţie un număr suficient de ani pentru a produce şi cimenta un grup de colaboratori dispuşi, demni şi de foarte multe ori potriviţi să continue şi să dezvolte cele începute. Această stare de fapt continuă şi în ziua de azi în multe locuri în lume. Numai că nu peste tot „şefului“ i se dă posibilitatea să-şi aleagă cola­boratorii, care de multe ori îi sunt impuşi „de sus“, în mod absurd, nejus­tificat şi deseori periculos. De aici şi până la dispariţia ideii de şcoală e numai un pas. Cu toţii cunoaştem aceas­tă realitate, în care urmaşii nu aş­teaptă decât dispariţia bossului pentru a începe o campanie în cel mai bun caz de ignorare a trecutului, dar uneori chiar de dezavuare şi de denigrare.
     În realitatea prezentului mai există un aspect care merită amintit. În multe locuri din lume, numirea unui şef are o valabilitate restrânsă, de numai câţiva ani, chiar dacă a fost obţinută prin concurs. De exemplu, în Anglia, şeful de secţie e numit pentru maximum două perioade, fiecare de câte trei ani. În Israel, se preconizează limitarea şefiei de secţie la maximum 12 ani.
     Ideea, deloc nouă, pare atractivă. Restricţionarea poziţiei de conducere la numai câţiva ani are multe avantaje. În primul rând, activitatea şefului de secţie e o permanentă sursă de stres profesional, iar unul dintre motive este cerinţa de a fi la curent cu toate noutăţile din domeniu, ceea ce nu e deloc simplu. În plus, permanentizarea, prin lege, a poziţiei de conducător poate duce la instaurarea pe zeci de ani a unei situaţii cu prea puţine aspecte pozitive pentru a fi perpetuată. Sunt convins că fiecare cititor va găsi în memorie sau chiar în jurul său exemple.
     Perpetuarea poziţiei de şef creează o situaţie deloc roză, în care conducătorul, numit pe o perioadă de până la 30 de ani, nu numai că nu reuşeşte să coordoneze cu succes secţia, dar şi complică lucrurile printr-o lipsă cronică a calităţilor de lider, prin absenţa unei viziuni constructive şi printr-un dezinteres vădit pentru cele ce se întâmplă sub nasul său. În plus, mulţi dintre cei subordonaţi şefului numit „pe viaţă“ îşi pierd răbdarea şi-şi încear­că norocul pe alte meleaguri, poate mai promiţătoare. În felul acesta, se destramă nucleul urmaşilor, cel care ar fi trebuit să ducă mai departe o acti­vi­ta­te de succes începută, dar neterminată.
    Nici alternativa nu pare foarte promiţătoare. Oare 12 ani sunt suficienţi pentru a crea o şcoală? Se poate vorbi de un proces de construcţie profesio­nală şi intelectuală limitat la un număr de ani fixat în mod arbitrar? Şi care va fi soarta fostului şef, obligat de cele mai multe ori să rămână la locul de muncă unde numai în urmă cu câteva zile era cel care avea ultimul cuvânt? Natura uma­nă, în general, nu e condusă de prin­cipii etice perfecte, care să ofere celui readus în rândurile „muritorilor“ o atmosferă propice continuării activităţii sale profesionale. A nu se uita că, în Marea Britanie, puterile şefului de secţie sunt foarte limitate şi că medicul spe­­cialist semnează contractul cu di­rec­ţia spitalului, iar şeful secţiei nu are niciun cuvânt de spus în legătură cu con­diţiile de muncă ale „subalternului“ său.
    În principiu, există foarte puţine regulamente care se potrivesc oricărei situaţii, oricărui loc de muncă, oricărei constelaţii umane. Până şi în practica medicală se vorbeşte şi se scrie despre faptul că ghidurile şi protocoalele produc efecte pozitive în mai puţin de 90% din cazuri. Şi atunci cum să te aştepţi ca o lege să fie aplicabilă cu succes în toate situaţiile? După enumerarea avantajelor şi dezavantajelor limitării cadenţei de conducere, îmi permit să elaborez o a treia abordare. Analiza periodică, la un număr de ani, a activităţii şefului poate fi panaceul mult căutat. O comisie cât mai neutră şi mai obiectivă (chiar dacă nimic nu e neutru sau obiectiv pe lumea asta!), care să analizeze evoluţia unui loc de muncă şi impactul liderului asupra activităţii cotidiene, poate decela aspectele pozitive sau mai puţin încurajatoare ale felului în care şeful de secţie se achită de datoriile sale profesionale. Criteriile pot fi generale, dar adaptate la fiecare situaţie. Concluziile comisiei ar avea repercusiuni directe asupra deciziei de menţinere a liderului în poziţia de conducere.
     Cât despre Romain Rolland, sunt convins că prezenţa sa, la 70 ani de la dispariţie, e mult mai evidentă decât a multora care încă încearcă, fără succes, să se ridice la nivelul genialităţii sale.

„Mulţi dintre cei decedaţi sunt mai vii decât cei rămaşi în viaţă“  (Romain Rolland, în „Jean Christophe“)

 


Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe