Sunt puţine certitudini universale în sănătatea
publică, domeniu în care majoritatea rezultatelor rămân strecurate la umbra
multor „dacă“ şi „dar“. Consumul de alcool, subiectul rubricii de acum câteva săptămâni,
este un exemplu de controversă persistentă. Dintre certitudinile definitive însă,
fumatul se detaşează net. Studiat intens începând cu anii ’50, consumul de
tutun este unul dintre cel mai bine documentaţi factori de risc asupra stării
de sănătate. În prezent, nu mai există echivoc privind relaţia de cauzalitate
dintre fumat şi cancer pulmonar sau BPOC şi nimănui nu i-ar mai trece prin cap
să conteste dovezile asupra efectelor nocive ale fumatului. La drept vorbind,
nimeni nici nu o mai face în mod sistematic, nici măcar reprezentanţii
industriei tutunului – una dintre ultimele încercări de gen este documentată în
Uzbekistanul anului 1994. În faţa evidenţelor, răspunsurile largi de politică
publică au inclus combinaţii de limitare a marketingului pozitiv, taxare
suplimentară, interzicerea fumatului în spaţii publice şi impunerea marketingului
negativ prin avertismente explicite aplicate pachetelor de ţigări. O piaţă atât
de largă precum cea a fumătorilor se cere, totuşi, cultivată şi protejată.
Strategia industriei tutunului a devenit aceea de a demonstra fie că politicile
de mai sus sunt ineficiente, fie că vor avea efecte adverse care nu numai că se
cer serios cântărite, ci sunt cu mult mai importante decât potenţialele
beneficii. Dincolo de scenarii de film şi de invocarea
repetată a unor elemente
de jargon pe care ni le-am însuşit cu lejeritate, precum „lobby“ şi „influenţă“,
întrebările cheie sunt „cum mai exact“ şi „cât de eficient“ acţionează
industria tutunului pentru a modera impactul politicilor publice naţionale şi
transnaţionale în sensul intereselor sale.
Trei
studii publicate în decursul ultimului an oferă primele răspunsuri sistematice
la aceste întrebări. Două dintre ele au trecut în revistă literatura academică
globală, rapoartele publice şi, unde a fost posibil, documentele interne
desecretizate ale companiilor de tutun pentru a sintetiza argumentele şi
tacticile folosite de companii pentru a influenţa nivelul de taxare şi,
respectiv, marketingul produselor pe bază de tutun. În ceea ce priveşte
taxarea, strategia corporaţiilor a ţintit, evident, împiedicarea taxării sau
limitarea drastică a acesteia. Argumentele cel mai des invocate (dintr-o serie
de şapte identificate în studiu) împotriva taxării ca principiu au fost acelea
că o taxă pe tutun este fundamental regresivă, implicit nedreaptă pentru că
dezavantajează explicit categoriile socio-economice mai puţin afluente, şi că
are potenţialul de a creşte traficul ilicit, încurajând criminalitatea.
Singura controversă serioasă se plasează în
jurul regresivităţii, unde se poate argumenta de pe o poziţie adversă că tocmai
consumatorii mai săraci sunt sensibili la variaţii de preţ şi, reducându-şi
consumul, devin principalii beneficiari ai politicii. Toate celelalte argumente
economice, precum creşterea traficului ilicit, descurajarea activităţilor
economice conexe şi scăderea încasărilor bugetare, sunt atractive la nivel
intuitiv, însă nu şi-au găsit susţinere practică în cercetări independente,
ceea ce le opreşte deocamdată pe tărâmul fanteziei. Cu alte cuvinte, încă nu a
luat-o în jos nicio economie de pe urma taxării produselor din tutun. Mai
puternic, în schimb, s-ar prezenta argumentul că banii strânşi din taxa pe
tutun sunt rareori folosiţi în scopurile stabilite iniţial, ceea ce într-adevăr
se întâmplă.
Au
fost identificate în total 21 de tactici diferite pentru a împiedica sau limita
taxarea produselor din tutun. Lobbyul tradiţional este doar una dintre ele.
Astfel, atunci când mai vine vorba de „noi rapoarte de cercetare independente“
(experţi favorabili cauzei, producerea de dovezi şi discreditarea
adversarului), „campanii cu conţinut electoral“ (capital politic), „dezbateri
publice relevante“ (diluarea mesajului şi scoaterea din context), „asociaţii cu
bune intenţii“ (organizaţii şi coaliţii paravan) sau „solicitări publice pentru
alte taxe“ de către grupuri de interese aparent distincte (câte creşteri de
taxe sau taxe noi pot fi adoptate în aceeaşi fereastră politică?), se lucrează
ca la carte.
Tabloul
tacticilor care vizează reglementarea marketingului produselor pe bază de tutun
este la fel de bogat: nu mai puţin de 18 tactici distincte şi aici, similare cu
cele folosite pentru evitarea taxării. Discreditarea oponenţilor şi acordarea
de stimulente financiare în locurile potrivite ale lanţului decizional (direcţii
fertile mai ales în Europa şi în America de Nord), generarea şi alimentarea
unor alianţe care să susţină cauza companiei, identificarea şi susţinerea unor
măsuri alternative de politică publică, evident favorabile – toate fac parte
din meniu. La urma urmei, nimic surprinzător până în acest punct. De remarcat
doar că metodologia cost-beneficiu, un alt fetiş al prezentului, poate servi
intereselor oricui în funcţie de perspectiva şi datele pe care se bazează.
Nimic mai convenabil pentru a putea argumenta orice: de exemplu, că
implementarea unei măsuri va fi atât de costisitoare încât nici nu merită să
mai iei în calcul beneficiile pentru sănătate, oricum vei plăti mai mult decât
ai putea obţine înapoi. Cât de bine funcţionează în practică, totuşi, aceste
tactici şi argumente?
Noua directivă europeană privind produsele
din tutun (2014/40/UE), intrată în vigoare la 19 mai 2014, a înlocuit
precedenta directivă din 2001 (2001/37/CE) în urma unui proces larg de
consultare declanşat în a doua parte a anului 2009. Directiva reglementează normele
privind fabricarea, prezentarea şi vânzarea produselor din tutun în ţările UE,
inclusiv aspecte precum dimensiunile ambalajelor şi informaţiile care pot fi
oferite consumatorilor. Un studiu publicat la începutul lunii august în Tobacco Control a folosit un software de
analiză a textului pentru a urmări măsura în care poziţiile principalilor
contributori la consultarea publică europeană (precum reprezentanţi ai
industriei tutunului, ONG-uri de sănătate publică, grupuri sindicale şi coaliţii
profesionale) se regăsesc în textul Directivei, mai exact în trei documente
cheie: documentul iniţial de consultare publică (septembrie 2010), propunerea
Comisiei (decembrie 2012) şi textul final al Directivei (martie 2014). Calibrând
conţinutul documentelor de poziţie ale participanţilor la dezbaterea publică pe
baza frecvenţei cuvintelor-cheie folosite, studiul a putut ilustra cum a
evoluat limbajul Directivei de la documentul de consultare publică şi până la
textul final. Rezultatul principal este clar: cu fiecare document-cheie,
discursul folosit s-a apropiat tot mai mult, semnificativ statistic, de o poziţie
care susţine cauza industriei tutunului, depărtându-se de argumentele din sfera
sănătăţii publice. De la un document iniţial echilibrat, care balansa rezonabil
argumentele economice cu cele de sănătate, documentul final le invocă mai mult
pe primele şi mai puţin pe cele din urmă. Rezultatele sunt confirmate de
modificări punctuale în textul Directivei de la proiect şi până la forma finală,
de exemplu în sensul renunţării la interzicerea ţigaretelor slim şi al
reducerii dimensiunilor avertismentelor grafice pe pachetele de ţigări. Mai
mult, studiul a pus în evidenţă şi folosirea în procesul de consultare
comunitară a unei tactici de lobby mai puţin discutate în reviziile de
literatură menţionate mai sus şi desprinsă direct din filme de spionaj, anume tărăgănarea
procedurii prin inundarea consultării cu poziţii de toate felurile (peste
85.000), dintre care o bună parte erau de fapt duplicate.
În România se cunoaşte ce s-a întâmplat: aşa-zisele
argumente economice de la acea vreme au influenţat decisiv poziţia Guvernului în
detrimentul poziţiei Ministerului Sănătăţii. În mare măsură a fost folosit
acelaşi tip de argumente economice despre care aminteam mai sus că nu prea au găsit
susţinere obiectivă nicăieri, respectiv protejarea încasărilor la buget. La noi
ca la noi, în definitiv textul final al Directivei a fost în ansamblu mai aspru
decât poziţia României. Şi totuşi, textul final a fost cu mult mai puţin aspru
decât se discutase iniţial.
Niciun
mecanism decizional nu este şi nici nu ar trebui să fie imun la influenţe
exterioare. Întrebările apar când aceste influenţe sunt sistematice şi unidirecţionale,
ceea ce s-a întâmplat în mod clar. Rămâne doar ca, la următoarea ocazie,
tacticile deja fumate să poată fi recunoscute mai din vreme. Acum sunt
disponibile şi instrumente obiective în acest sens.
