O vizită a unui medic într-un alt
spital pentru un consult interdisciplinar și creionarea bazei de
date privitor la una dintre maladiile neglijate ale ultimelor decade
nu este întotdeauna ceea ce pare. Între exemplele care relevă
lipsa de colegialitate se poate menționa și dificultatea de a
colabora în rezolvarea unor probleme de importanță națională,
doar pentru că unii dintre colegi fac parte din echipa unui proiect,
iar ceilalți nu. S-ar putea ca mesajul meu să fie puțin eliptic,
dar am să încerc să explic. Este penibil, dar real. Am să încep
cu „aproape începutul“.
Prin 1996–1997 (poate chiar mai
devreme), a început discuția despre „programe“ și despre modul
în care sistemul de sănătate ar trebui să abordeze diversele
probleme în cadrul unor programe. „Cuiul lui Pepelea“ a fost (și
rămâne și astăzi) programul anual versus programul multianual.
Este destul de caraghios să te aștepți ca în cadrul unui program
(de exemplu al Ministerului Sănătății), care se desfășoară pe
parcursul a 12 luni, să se rezolve probleme serioase, cu impact. Din
cele 12 luni, se scad primele, pentru că bugetul nu este votat chiar
la timp. Mai întâi se lucrează pe „bugetul istoric“ al anului
precedent, mai trece puțintel până are loc lansarea, încă
puțintel până începe implementarea, iar în noiembrie trebuie să
se tragă linie, că imediat se termină anul. Din motivele
enumerate, apare și legătura cu subiectul rubricii noastre.
Multe situații de necolegialitate am
întâlnit la vremea respectivă. De data asta, nu doar între
persoane care finalizaseră studii medicale, ci și între persoane
din domeniul administrativ-economic sau alte domenii. În loc ca
activitatea să se desfășoare împreună, mai fiecare trăgea
înspre domeniul lui, de parcă am fi avut zece feluri de sănătate
publică și nu unul singur, dedicat românilor și României.
Încet-încet, totul a devenit
„program“ și a început să se desfășoare „programatic“.
Ulterior, o modalitate de a obține fonduri suplimentare a fost cea
în cadrul unor „proiecte“. Am utilizat în mod repetat
ghilimelele pentru că a durat destul de mult până la transformarea
acestor noțiuni din pionierat în starea finală. Proiectele au adus
și bune, dar și rele. Am să vorbesc despre cele rele, pentru că
acestea au contribuit și continuă să contribuie, din plin, la
necolegialitate.
Salarizarea în domeniul medical a
fost (și este) una penibilă, la fel ca în învățământ și în
alte domenii. Mă gândeam cândva, apoi m-am gândit de multe ori,
cum poate cineva să distrugă mai bine o țară, o națiune? Sau cel
puțin să încerce să o distrugă, pentru că încă nu a reușit.
Începe să îi distrugă sănătatea, învățământul, tradițiile,
credința. Iar pe măsură ce aceste tipuri de distrugere sunt puse
în practică, încep să se vadă și „rezultatele“. Se mai
întreabă cineva dacă atare rezultate se văd sau nu se văd,
astăzi?
Salarizarea penibilă a fost și este
una dintre componente. Salarizarea diferită, de multe ori fără
nicio explicație sau legătură cu realitatea (între domenii
diferite, de exemplu) a fost o modalitate de rupere a colegialității
la nivel de țară. Înainte de 1989, exista un soi de „egalitarism“,
cam toți păreau să fie la fel. Excepțiile erau rare și întăreau
regula. Majoritatea era în suferință și exista o unitate în
această suferință. Exista un sentiment de „suntem toți
împreună“, suferim împreună, rezistăm împreună. Decembrie
1989 a rupt în mod brutal acest împreună (și nu întâmplător,
ci voit, conștient, machiavelic – se pare că existau și reguli
scrise în acest scop). Cei care le-au aplicat nu erau nici măcar
prea deștepți, nu debordau de inteligență, le-au preluat și
aplicat ca atare, fără să se gândească la urmări sau, cel
puțin, fără să le pese care vor fi urmările. Urmările se văd!
Sentimentul de „împreună“ a cam dispărut. Egoismul, nepăsarea,
indolența sunt în creștere! Să mai vorbim despre colegialitate?
Da! Să vorbim! Deznădejdea este un
păcat – așadar este interzisă! Trebuie să păstrăm speranța,
inclusiv în revenirea sentimentului de colegialitate și de ce nu,
revenirea la sentimentul de împreună. Ca atare, scriu și îmi
păstrez speranța. Păstrez chiar și speranța într-o salarizare
care să nu mai fie penibilă. Recunosc, de puțină vreme există
motive de speranță. Mă uit, de exemplu, la salariile medicilor
rezidenți mici și observ că anul acesta, în comparație cu
situația din anii precedenți, diferența este semnificativă. Nu
s-a ajuns la salarii motivante pentru cei care fac medicina „pentru
bani“, pentru cei care sunt gata în orice moment să lase totul,
să uite unde s-au pregătit, cine i-a pregătit, unde li se află
„rădăcinile“ și să plece – dar este totuși mult mai bine
ca în urmă cu ceva vreme. Asta mă bucură, pentru că așa cum
doresc să le fie bine viitorilor colegi (studenți), doresc ca și
tinerii colegi la început de drum să simtă că au un sprijin, să
poată să se gândească un pic mai liniștiți la viitor, să se
poată gândi la pregătirea lor, la dezvoltarea lor și nu la bani,
bani și iar bani (strict necesari și tinerilor și celor mai puțin
tineri, bineînțeles).
În cadrul proiectelor, pentru
îndeplinirea activităților, participanții pot primi și o sumă
de bani. Pentru cineva care lucrează (de exemplu într-un spital sau
în sistemul universitar) și primește un salariu la locul de muncă,
salarizarea prin proiecte aduce un supliment necesar. De aici apar
problemele, pentru că nu toți pot fi membri în proiecte. Pentru
studierea anumitor fenomene și abordarea anumitor situații este
necesară implicarea mai multor colegi, nu doar a celor salariați.
Spre exemplu, într-o clinică „X“ se studiază fenomenul „Y“.
Pentru că în cadrul proiectului sunt implicați, să zicem, 50% din
colegii clinicii respective, aceștia acționează în sensul
atingerii obiectivului proiectului dar, uneori, ceilalți 50%, în
cazul în care nu pun piedici în mod vădit, nu vor să ajute în
niciun mod la buna desfășurare a proiectului. Am auzit de prea
multe ori o întrebare siderantă: „Mie ce îmi iese?“. De parcă
am fi „la piață“, nu într-un sistem medical sau universitar.
Se „ascund“ pacienți, foile stau „sub cheie“ ca să nu poată
fi studiate, patologia trece în „zona gri“, iar accesul la
informație devine imposibil. Poate cineva să spună că nu a văzut
niciodată așa ceva? Mă îndoiesc.
Așadar, este mai rău decât
penibil, pentru că lipsa de colegialitate se răsfrânge asupra
îngrijirii pacienților (în cadrul medicinii curative), dar și
asupra viziunii generale, de utilitate pentru un întreg sistem
medical (în cadrul sănătății publice). Ne întrebăm de ce nu
avem date relevante, care să permită formularea unor politici de
prevenire și control al bolilor. De ce nu avem date preliminare, de
ce nu avem date cu care să comparăm, cu ajutorul cărora să
monitorizăm un proiect (să știm de la ce am plecat, să știm care
este situația pe parcurs, să știm care este rezultatul final, cum
am evoluat, spre ce am evoluat, ce este de făcut în continuare)? Și
unde-s datele? Datele sunt în „buzunarul colegilor“ care nu
doresc să le împărtășească altor colegi. Este mult mai rău
decât penibil!
Este tot foarte rău și pentru că
tinerii ajung să facă parte din „echipa 1“ sau din „echipa
2“; văd ce se petrece, încep să se pregătească într-un
sentiment anticolegial pe care este foarte posibil să îl aplice la
rândul lor când „se vor face mari“.
Am pornit de la un consult
interdisciplinar și iată la ce am ajuns. Este de netolerat acest
mod de abordare! Eu sunt convins că pentru a aduce ceva bun țării
tale, sistemului din care faci parte, colegilor tăi, trebuie să dai
ceva de la tine. Oricine trebuie să facă și voluntariat în cursul
vieții, în cursul activității sale. Sunt persoane care au făcut
zeci de ani voluntariat, sunt și persoane care fac aproape numai
voluntariat. Iar dacă vrem să fim colegi, trebuie să trecem peste
ideea de „bani, bani, bani“. Trebuie să ajutăm, să fim alături
de ceilalți, să ne aducem contribuția la rezolvarea unor probleme
în cadrul sistemului din care facem parte, uite-așa, pentru că
este bine.
