Dacă s-ar hazarda cineva să-i întrebe pe
unii dintre candidaţii la bacalaureatul 2011 – examen care a făcut atâta vâlvă şi,
implicit, a crescut rating-ul televiziunilor – ce ştiu despre Războiul
Româno-Ruso-Turc de la 1877 şi obţinerea Independenţei României, ar constata că
informaţia lor îşi are sursa mai degrabă în amintirea unor imagini din filmul
cu acelaşi nume1 decât din cartea de
istorie. Ceea ce până la un punct nu e condamnabil. Regretabil ar fi – şi se întâmplă
– ca opere de ficţiune cu subiect istoric, care adesea se îndepărtează de
realitatea faptelor, să devină credibile în dauna adevărului. Mai ales
personalităţi ale trecutului dobândesc în mentalul colectiv o identitate
modificată după ce devin personaje de roman, sunt întruchipate în piese de
teatru ori în film. Această în aparenţă inocentă substituire poate fi o formă
de manipulare a cunoştinţelor dar şi a conştiinţelor. Nu mă grăbesc să dau
exemple, pentru că m-aş îndepărta prea tare de subiectul propus cititorilor
rubricii, anume, prezentarea Jurnalului
de campanie al lui Zaharia Petrescu: „Însemnările unui medic din războiul
pentru independenţă“, o ediţie apărută la Editura Medicală, Bucureşti, în
1977, sub îngrijirea lt. col. dr. Gheorghe N. Albulescu şi dr. Gheorghe Brătescu2.
În timpul regimului comunist, realitatea
istorică referitoare la războiul din 1877 a suferit deformări, explicabile prin
aceea că, la sfârşitul înfruntării armate [Congresul de la Berlin, iunie–iulie
1878], atât imperiul Rus, cât şi marile puteri occidentale implicate în
conflagraţie au reîmpărţit ori şi-au anexat teritorii vecine, iar promisiunile
făcute României de către principalul său aliat – Rusia – au fost uitate.
Aceasta, pe de o parte, iar pe de alta, „neconvenabila“ situaţie că la comanda
supremă a victorioasei armate române s-a aflat principele Carol, viitorul rege
al României, un monarh… O relatare obiectivă şi documentată poate fi aflată în
cartea marelui nostru istoric A. D. Xenopol: „Războaiele dintre ruşi şi turci şi
înrâurirea lor asupra Ţărilor Române“3. Lucrările lui A. D. Xenopol (n. 1847, Iaşi
– d. 1920, Bucureşti) – despre care întemeietorul şcolii critice de
istoriografie românească, Dimitrie Onciul, membru al Academiei Române, rostea,
cu privire la una dintre acestea: „În Istoria
Românilor din Dacia Traiană [12 volume, traduse şi în limba franceză],
Alexandru Xenopol ne-a dat cea dintâi formă sintetică a Istoriei naţionale în
expunerea ei cea mai largă până acum, pe temeiul materialului cunoscut până
atunci şi adunat de dânsul din izvoare de mâna întâi“, iar Nicolae Iorga, într-un
articol pe care i l-a consacrat în 1893 în ziarul Timpul, îl considera „un sublim exemplu pentru tineretul care
trebuie deprins cu munca spornică şi idealismul activ“4 – au fost puse sub
obroc pe vremea unor istorici ca Mihail Roller5 şi eiusdem farinae. A. D. Xenopol a fost,
totodată, un filosof al istoriei de talie mondială, ales membru al Academiei
Române (1893), dar şi al prestigioasei Academii de Ştiinţe Morale şi Politice
din Paris (1914). Sigur, şi alţi istorici s-au ocupat de evenimentele anilor
1877–1878, dar A. D. Xenopol are avantajul suplimentar de a le fi trăit şi de a
le fi interpretat fără a fi fost supus unor presiuni politice.
Din „Cronica unor vremuri de glorie“,
studiul care prefaţează Jurnalul, cititorul
este informat că apariţia lucrării este ocazionată de „sărbătorirea
centenarului independenţei de stat a României, ca un omagiu adus medicilor şi
sanitarilor români care, în cursul războiului din 1877–1878, au depus
admirabile eforturi pentru apărarea sănătăţii, alinarea suferinţelor şi
salvarea vitejilor noştri luptători“. În continuare, se expune teoria războaielor
juste, entuziasmul nestăvilit al poporului român faţă de proclamarea neatârnării,
curajul dorobanţilor la asaltul redutelor inamice, îndeosebi a celei de la
Griviţa, care „au dovedit cât de adânc era sădită în conştiinţa ţăranului
nostru voinţa de libertate“, „despre faptul că armata noastră era conştientă de
misiunea sa eliberatoare în Balcani“, că „în urma victoriilor ruse şi române, bulgarii scutură şi ei jugul otoman“.[În baza aserţiunilor
marxism-leninismului, există războaie juste şi injuste. Îndeosebi istoriografia
sovietică din anii stalinismului dezvoltă ideea războaielor justificabile,
exagerând până a le considera astfel şi pe cele din timpul ţarismului. André
Glucksmann, cunoscut filosof şi publicist francez, susţine că nu există războaie
juste, ci doar necesare]. În acelaşi studiu prefaţator, se deplânge faptul –
real, de altminteri, – că sursele documentare disponibile, cu privire la ampla
activitate a serviciului sanitar în acest război sunt sărace: articolele din Progresul medical român6 ale dr. I. Şerbănescu, o dare de seamă a Crucii Roşii, scrisorile
lui Carol Davila către fiica sa şreproduse de Elena Perticari-Davila, născută în
1865, cel de-al doilea copil al lui Carol Davila şi al Anei Racoviţă, care va
fi, la un moment dat, domnişoară de onoare a reginei Elisabetaţ, paginile de
memorii semnate L. Fialla şi G. Sabin, lucrarea „Ajutorul dat răniţilor în timp
de război“ de N. Vicol. De aceea, jurnalul dr. Zaharia Petrescu, a cărui
existenţă fusese semnalată de fiul său, iatroistoriograful Gheorghe Z.
Petrescu, şi menţionată de însuşi dr. V. Gomoiu în „Din istoria medicinei şi a învăţământului
medical din România“ (1923), are merite incontestabile, îndeosebi acela al
autenticităţii. Prefaţatorul îi reproşează totuşi diaristului vehemenţa în dezvăluirea
unor „neajunsuri reale, dar câteodată şi imaginare“, „ceea ce se întâmplă
frecvent cu participanţii mai mărunţi la desfăşurarea unui eveniment istoric de
anvergură“, modificarea unor aprecieri faţă de unii oameni (ex. în cazul lui
Davila – uneori prezentat ca având merite excepţionale, alteori ca fiind depăşit
de evenimente), sau că nu ţine seama de lipsa de experienţă a armatei noastre
de atunci. Niciun cuvânt însă în acest studiu introductiv despre liderii
militari ai armatei române, generali ori colonei, citaţi în Jurnalul dr. Z. Petrescu, ori despre
prezenţa pe câmpul de luptă a domnitorului Carol, de împrejurarea când trupele
româno-ruse au fost puse – într-un moment crucial al războiului – sub directa
sa comandă. Ajutat de generalii Pavel Dimitrievici Zotov şi Al. Cernat,
domnitorul a propus asedierea Plevnei, până la capitularea armatei otomane. S-a
considerat a fi fost o tactică inspirată şi eficientă, care a dus la anihilarea
sistemului defensiv turcesc. Viitorul rege al României va fi decorat de către ţarul
Alexandu al II-lea cu ordinele „Sf. Gheorghe“ şi „Vladimir“.
În volumul „Însemnările unui medic din războiul
pentru independenţă“ – care, neobişnuit, nu poartă pe coperta întâi numele
autorului (?), – un capitol este rezervat de către îngrijitorii ediţiei unei Note biografice privindu-l pe Zaharia
Petrescu. Acesta s-a născut la Alexandria în 1841. În 1857 a fost primit la Şcoala
de Chirurgie din Bucureşti, iar în 1860 devine intern şi bacalaureat în ştiinţe.
Curând, va fi numit subdirector al Şcolii naţionale de Medicină, ba chiar şi „profesor
ajutor de Istoria medicinii“. În 1862, va deveni licenţiat în Medicină. Obţine
prin concurs o bursă de studii în străinătate, iar în 1864 îşi susţine, la
Paris, teza de doctorat. La înapoierea în ţară, Carol Davila îl numeşte
conferenţiar de Botanică la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie şi
suplinitor la Farmacologie. I se va încredinţa suplinirea catedrei de Patologie
şi Terapie generală. Apoi, va fi numit ca şef al Diviziei a V-a (medicală) din
Spitalul Militar Central. După înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Bucureşti,
va fi numit profesor provizoriu de „Terapie, materie medicală şi arta formulării“.
În 1875, locotenent-colonelul Zaharia Petrescu va fi trimis în Germania pentru
a studia organizarea medicală a armatei. În această necesară Notă biografică se menţionează, de
asemenea, participarea sa la războiul din 1877–1878, unde „a demonstrat calităţi
excepţionale de organizator, ca medic-şef al Corpului I de armată şi apoi ca
medic-şef al Secţiei sanitare de la Cartierul General“. A participat la întreaga
campanie, până către sfârşitul ei, când s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. După război,
îşi continuă activitatea didactică, ştiinţifică, dar şi pe aceea practică
(studii epidemiologice, de potabilitate a apelor din Capitală etc.). Marea sa
realizare este – potrivit acestei Note
– editarea unui tratat elementar de terapeutică, precum şi faptul că a întreprins
primele studii de statistică medico-militară. A devenit general de brigadă şi
membru corespondent al Academiei Române.
Jurnalul
doctorului Zaharia Petrescu cuprinde două părţi: Istoricul ambulanţei. Campania de
la 1877, Calafat. Corpul I de armată activă şi Istoricul ambulanţelor Armatei
române din Bulgaria cu începere de la 6 decembrie 1877, precum şi patru
Anexe, cu informaţii de interes iatroistoric (Funcţionarea Serviciului sanitar
al Armatei române în timpul rezbelului 1877–1878; Dotarea unităţilor sanitare;
O statistică medicală 1877; Serviciul sanitar la Plevna). Cititorului de astăzi
i se pune la dispoziţie un binevenit corpus de note explicative, în legătură cu
fapte şi persoane din acele vremuri. Meritul revine, fără îndoială, îngrijitorilor
ediţiei din 1977. Aceştia menţionează, totodată, că textul Jurnalului reproduce
originalul păstrat la Biblioteca Academiei – două caiete broşate, cu pagini
scrise cu cerneală, dar – la un moment dat – şi cu creionul, fiind „vizibilă
graba cu care au fost făcute însemnările, în condiţii dintre cele mai
neprielnice, eventual la lumina unei lumânări, cronicarul aflându-se la sfârşitul
unor istovitoare zile de marşuri, de inspecţii sau de activitate chirurgicală şi
antiepidemică“.
O încercare de a sistematiza subiectele însemnărilor
din Jurnal arată că majoritatea se referă la: starea sanitară a trupei, nesfârşitele
lipsuri materiale, neplata la timp a soldei personalului medical şi încărcarea
acestuia cu sarcini diverse, informaţii despre desfăşurarea operaţiunilor
militare, descrierea unor cazuri medicale şi a modului de soluţionare a
acestora, neglijenţa intendenţei – mai ales în aprovizionarea cu alimente
(adesea de proastă calitate) –, eforturile sale pentru ridicarea pregătirii
profesionale a subordonaţilor, opinii despre colaboratori şi şefi… Nu le voi
putea exemplifica pe toate în cuprinsul unui articol de ziar. Poate că, în
2012, – când se vor împlini 125 de ani de la evenimentele cărora le datorăm
Independenţa ţării, se vor găsi resursele financiare necesare unei reeditări a
Jurnalului de campanie al doctorului Zaharia Petrescu.
La 1
iunie 1887, dr. Zaharia Petrescu notează: „Astăzi
este o lună de când serviţiul sanitar al corpului funcţionează în mod regulat.
Starea sanitară a trupelor este excelinte, deşi căldura solară este excesivă.
N-avem nici un morb epidemic. De la 23 mai seara, orele 6, nu s-a mai repetat
nici o bombardare. Prin urmare n-avem nici un rănit. Se simte mare necesitate
de corturi de ambulanţă sau de barace pentru trupele bivucate pe platoul
Calafatului, căci, din lipsa acestora, bolnavii regimentelor se află instalaţi în
case în Calafat şi prin urmare ei sunt expuşi, în caz de bombardare, focului
inamic. Am intervenit prin comandantul Corpului către minister, pentru facerea
de barace (…) şi nici până astăzi nu s-a primit răspuns. Asemena se simte
trebuinţă pentru corturi de personalul medical de la regimente, care sunt lipsiţi
de orice adăpost. Prin raportul nr… am intervenit pentru obţinerea acestor
corturi. O insuficienţă de împlinit este aceea a soldei personalului medical.
Medicii nu sunt plătiţi nici pe luna aprilie, ceea ce aduce o mare piedică în
detaşările şi mutările personalului. Nu există credite!“
Îngrijitorii ediţiei menţionează că la
transcrierea textului au intervenit pentru simplificarea şi unificarea
ortografiei, păstrând formele originare ale unor vocabule (rezbel, serviţiu, boale, excelinte etc.). La 5 iunie, starea
sanitară a trupei continuă să fie excelinte
– cu tot timpul ploios, umed şi foarte rece – dar „Alimentaţiunea soldaţilor sanitari de la ambulanţa Diviziei I şi a
corpului a fost rău preparată, din cauza lipsei de legume. Am reclamat comandantului
de corp, spre a da ordinele cuvenite administratorului“. Intendent căruia,
altădată i s-a dat arest cinci zile, pentru că nu s-a îngrijit cum trebuie de
hrana oamenilor de la ambulanţă. La 11 iunie, dr. Zaharia Petrescu face aplicaţiuni teoretice şi practice asupra
funcţionării serviţiului pe câmpul de
luptă şi „Cu această ocaziune am
constatat instrucţiunea insuficientă a sanitarilor asupra bandajelor“,
sanitari care în realitate erau oşteni adunaţi de necesitate de prin toate corpurile şi doar „botezaţi“
ca sanitari: „Ei nu sunt nici îmbrăcaţi,
nici echipaţi, şi lipsiţi fiind de raniţa lor regulamentară, purtarea tărgii
devine imposibilă strânsă; ei trebuie s-o poarte întotdeauna desfăcută, ceea ce
împiedică iuţeala mişcărilor în mergerea către câmpul de luptă“. La 14
iunie, din ordinul Cartierului general, începe bombardarea Vidinului. Apare şi
primul rănit. „Examinând rana am
constatat că osul scafoid şi osul cuboid, cu cei trei cuneiformi şi cu cei
patru metatarsieni, cu falangele şi falangetele lor, erau zdrobite.“ (…)
Pe
teatrul de lupte se anunţă inspecţii; unele „au
trecut pe lângă ambulanţe fără a se abate cel puţin un minut“. La 20 iunie,
Ioan C. Brătianu, ministru de interne, interimar la finanţe, dar şi preşedinte
al Consiliului de miniştri, însoţit de un director din Ministerul de Rezbel,
vizitează ambulanţa Corpului I: „Nici o
amelioraţiune nu este de sperat, din cauza lipsei de bani. (Brătianu)“.
Pentru mai multe zile de la început lui
iulie, diaristul consemnează că evoluţia
răniţilor operaţi e foarte bună. Dar şi că:
„Astă-seară s-a întâmplat un scandal extraordinar între comandantul diviziei şi
între comandantul corpului în privinţa muzicii militare ce fusese chemată să
cânte la masă pentru generalul Florescu, care, în treacăt p-aici, vizita lagărul
Calafat şi ambulanţa“. În Note,
se dau detalii cu privire la generalul Ioan Em. Florescu, fost prim-ministru şi,
în repetate rânduri, ministru. Acesta era sub anchetă în 1877, motiv pentru
care nu i s-a permis să participe la conducerea operaţiunilor militare şi nici
la viaţa politică. [Acuzaţiile s-au dovedit o vendetă politică – am spune astăzi
–, la reabilitarea generalului intervenind însuşi Domnitorul.]
La
19 iulie, dr. Zaharia Petrescu face o inspecţie la trupele călări de la Desa [localitate
din Gorj, aşezată pe malul Dunării]: „Am
constatat că oamenii acestor regimente suferă de febre palustre, cu consecinţele
lor, şi că sunt predispuşi la această intoxicaţiune palustră prin sleirea de
forţe şi slăbirea ce le determină osteneala serviţiului de anteposturi şi a
exerciţiilor zilnice. Exerciţiurile de instrucţie se fac în toate zilele de la
6-8 dimineaţa. Am propus ca aceste exerciţii să nu se facă decât în zilele
libere de anteposturi; în ziua intrării şi în ziua ieşirii din anteposturi,
oamenii şi caii să fie lăsaţi să se repauzeze“. La 28 iulie, când începe
„marşrutul“, în loc să i se dea care trase de cai, doctorului i se oferă
atelaje la care erau înjugaţi boi. „Aceştia
mergeau foarte neregulat şi ţineau coloana. Asemenea, am constatat lipsa de
proviziuni pentru bolnavi.“ „Administratorii nu sunt nicidecum prevăzători,
nici cel puţin cu bunăvoinţă.“ Tot intendenţa pare să fie de vină când
celor vreo 27 de bolnavi gravi „am fost
nevoit să le prepar supă de chimen (…) căci ambulanţa diviziei n-avea nici de
unele şi administratorul ei nu se îngrijise câtuşi de puţin în privinţa
aceasta“. Generalul Cerkez – „după o stăruinţă obositoare“ – îi promite 20
de care cu boi. „Mulţumit plec acasă şi
dau ordine administratorilor şi medicilor ca să fie gata de plecare pentru
mâine dimineaţă, că pentru transportul bagajelor şi bolnavilor avem care. A
doua zi dimineaţă aştept până la 7, şi nu vine nici un car. Iată ce administraţie!…“(14 august) Armatele trec Dunărea cu multă dificultate, apoi de la Muselim
Selo la Kojolovice – dealuri greu de urcat şi de coborât, mai ales pentru
ambulanţe… La 25 august, artileria
română şi rusă bombardează Plevna. „Am
asistat la canonada artileriei noastre care era foarte vie.“ În zilele următoare
începe asaltul dorobanţilor asupra unor retranşamente turce. Numărul răniţilor
creşte exponenţial, doctorul descrie tipul leziunilor şi sediul, practică
„amputaţiuni“ de membre, intervine cu ceea ce are la îndemână, evacuează pe cei
în situaţii grave. Pe câmpul de luptă rămân neridicate cadavrele unor combatanţi.
Se înmulţeşte şi numărul morţilor. În 18, 19 septembrie, dr. Zaharia Petrescu
scrie: „Un parlamentar rus a fost trimis
la Plevna şi s-a înţeles cu Osman-Paşa relativ la ridicarea răniţilor şi morţilor
din ambele părţi, însă despre noi, armata română, nici n-au voit a şti. Ei nu
vor să admită o convenţiune cu rebeli ca noi. Iată turcii, iată la ce ne aşteptăm
din partea lor“. La 10 noiembrie, armata română, comandată de colonelul Gh.
Slăniceanu, mare teoretician militar, viitor general, va intra în Rahova, astăzi
port bulgăresc la Dunăre; românii pierd 140 de soldaţi, mai mulţi ofiţeri, se înregistrează
răniţi… În prezenţa lui Vodă Carol se va ţine un Te deum. La 28 noiembrie,
dr. Zaharia Petrescu va consemna: „În
fine, am finit cu această redutabilă şi formidabilă Plevnă. Ea este astăzi
ocupată de noi. La 12 ore din zi am intrat în Plevna (…) unde am fost sub
ploaia de gloanţe turceşti timp de o jumătate de oră. (…) Turcii au fost grămădiţi
la podul de la Vid, atât trupele, cât şi carele locuitorilor ce fugeau cu
familii cu tot. N-am avut decât 5 răniţi; turcii şi ruşii au pierdut mai mult.
Am luat prizonieri 40–50 mii de turci desculţi şi 800 bolnavi greu, din care
una sută răniţi. 70 de morţi neîngropaţi“. La sfârşitul aceleiaşi luni,
armata noastră ia Orhania, înaintează până la Araba-Konak [Arabakonak – trecătoare
în munţii Balcani, reper geografic legat de evenimente istorice] şi cucereşte
Lom-Palanka [localitate pe Dunăre, în aval de Vidin]… În toată iarna, până la
27 ianuarie 1878 (ultima pagină a însemnărilor), ofensiva armatelor aliate
continuă, dar dificultăţilor comune li se adaugă vicisitudinile datorate unei
ierni timpurii şi aspre, bolilor – pneumonii, bronşite, dizenterie, „cloroanemie sau, mai nimerit, inaniţia“
şi în cele din urmă febră tifoidă, de care însuşi autorul însemnărilor se va îmbolnăvi.
În această ultimă parte, însemnările sunt mai „aşezate“ – ca şi cum diaristul
ar avea mai mult răgaz pentru a le redacta, apar consideraţii pe tema unei
corecte organizări a serviţiului medical
militar, îndeosebi la vreme de război. Ba pare să exprime satisfacţie când
notează că: „Buna organizaţiune a serviţiului
sanitar al armatei noastre a fost constantă şi recunoscută de toţi medicii
militari ruşi şi de însuşi ilustrul chirurg Pirogof, care a binevoit a vizita în
mai multe rânduri ambulanţele noastre instalate pe câmpul de luptă“ (26
decembrie). Dar, toate acestea cu un efort teribil şi continuu: „am cerut
comprese şi feşe“, „am dat ordin farmacistului să meargă în ţară pentru
aprovizionarea cu medicamente“, „am telegrafiat ministrului de rezbel că
doctorul F. e foarte necesar la spitalul din A.“, „am pregătit local pentru a
primi răniţii“, „am regulat astfel încât putem caza în şlocalitateaţ Acer cel
puţin 400 de bolnavi şi răniţi“, „Am evacuat astăzi la spitalul de la Lom 32
bolnavi şi am cerut 60 de sticle cu vin de la ambulanţă, pentru ofiţerii răniţi“,
„am obţinut vreo 10 sobe de fier, ca să încălzim casele unde vom adăposti pe
bolnavi“… Se lupta cu birocraţia şi cu „administratorul“; opera din zori şi până
seara târziu; îşi vizita bolnavii internaţi… Sever cu sine, dar şi cu alţii, îşi
permite să-şi critice chiar Domnitorul: (…) „Ce
mare greşeală, ce nedibăcie din partea Domnitorului de a-şi lăsa armata în
operaţiuni pe pământ inamic fără nicio comandă, fără cele trebuincioase. Vodă
trebuia să-şi urmeze armata până la terminarea rezbelului şi să nu distragă
niciun ofiţer, niciun comandant, niciun şef superior de la serviţiul lui şi să
le tolereze ca să se plimbe şi să petreacă prin ţară, pe când armata se află pe
câmpul de luptă. Nedibăcie şi iar nedibăcie! […]“.
În
afara simptomelor de febră tifoidă resimţite, a oboselii, puţine gânduri cu
referire la propria-i persoană pot fi găsite în acest jurnal de campanie lipsit
de virtuţi literare, dar valoros prin autenticitate şi informaţiile de interes
istoric şi iatroistoric.
