Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

"Serviţiul" sanitar în "rezbelul" pentru neatârnare

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 28 octombrie 2011

În 2012, se vor împlini 125 de ani de la debutul Războiului pentru Independenţa ţării noastre. Citind unul dintre cele mai autentice jurnale asupra acestui mare eveniment istoric, hotărâtor pentru destinul României, „Jurnalul de campanie al dr. Zaharia Petrescu“, dl dr. Mihail Mihailide propune reeditarea: „Însemnările unui medic din Războiul pentru Independenţă“. Prezentarea acestui valoros document iatroistoric, la rubrica Jurnal de jurnale.

 

   Dacă s-ar hazarda cineva să-i întrebe pe unii dintre candidaţii la bacalaureatul 2011 – examen care a făcut atâta vâlvă şi, implicit, a crescut rating-ul televiziunilor – ce ştiu despre Războiul Româno-Ruso-Turc de la 1877 şi obţinerea Independenţei României, ar constata că informaţia lor îşi are sursa mai degrabă în amintirea unor imagini din filmul cu acelaşi nume1 decât din cartea de istorie. Ceea ce până la un punct nu e condamnabil. Regretabil ar fi – şi se întâmplă – ca opere de ficţiune cu subiect istoric, care adesea se îndepărtează de realitatea faptelor, să devină credibile în dauna adevărului. Mai ales personalităţi ale trecutului dobândesc în mentalul colectiv o identitate modificată după ce devin personaje de roman, sunt întruchipate în piese de teatru ori în film. Această în aparenţă inocentă substituire poate fi o formă de manipulare a cunoştinţelor dar şi a conştiinţelor. Nu mă grăbesc să dau exemple, pentru că m-aş îndepărta prea tare de subiectul propus cititorilor rubricii, anume, prezentarea Jurnalului de campanie al lui Zaharia Petrescu: „Însemnările unui medic din războiul pentru independenţă“, o ediţie apărută la Editura Medicală, Bucureşti, în 1977, sub îngrijirea lt. col. dr. Gheorghe N. Albulescu şi dr. Gheorghe Brătescu2.
   În timpul regimului comunist, realitatea istorică referitoare la războiul din 1877 a suferit deformări, explicabile prin aceea că, la sfârşitul înfruntării armate [Congresul de la Berlin, iunie–iulie 1878], atât imperiul Rus, cât şi marile puteri occidentale implicate în conflagraţie au reîmpărţit ori şi-au anexat teritorii vecine, iar promisiunile făcute României de către principalul său aliat – Rusia – au fost uitate. Aceasta, pe de o parte, iar pe de alta, „neconvenabila“ situaţie că la comanda supremă a victorioasei armate române s-a aflat principele Carol, viitorul rege al României, un monarh… O relatare obiectivă şi documentată poate fi aflată în cartea marelui nostru istoric A. D. Xenopol: „Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române“3. Lucrările lui A. D. Xenopol (n. 1847, Iaşi – d. 1920, Bucureşti) – despre care întemeietorul şcolii critice de istoriografie românească, Dimitrie Onciul, membru al Academiei Române, rostea, cu privire la una dintre acestea: „În Istoria Românilor din Dacia Traiană [12 volume, traduse şi în limba franceză], Alexandru Xenopol ne-a dat cea dintâi formă sintetică a Istoriei naţionale în expunerea ei cea mai largă până acum, pe temeiul materialului cunoscut până atunci şi adunat de dânsul din izvoare de mâna întâi“, iar Nicolae Iorga, într-un articol pe care i l-a consacrat în 1893 în ziarul Timpul, îl considera „un sublim exemplu pentru tineretul care trebuie deprins cu munca spornică şi idealismul activ“4 – au fost puse sub obroc pe vremea unor istorici ca Mihail Roller5 şi eiusdem farinae. A. D. Xenopol a fost, totodată, un filosof al istoriei de talie mondială, ales membru al Academiei Române (1893), dar şi al prestigioasei Academii de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris (1914). Sigur, şi alţi istorici s-au ocupat de evenimentele anilor 1877–1878, dar A. D. Xenopol are avantajul suplimentar de a le fi trăit şi de a le fi interpretat fără a fi fost supus unor presiuni politice.
   Din „Cronica unor vremuri de glorie“, studiul care prefaţează Jurnalul, cititorul este informat că apariţia lucrării este ocazionată de „sărbătorirea centenarului independenţei de stat a României, ca un omagiu adus medicilor şi sanitarilor români care, în cursul războiului din 1877–1878, au depus admirabile eforturi pentru apărarea sănătăţii, alinarea suferinţelor şi salvarea vitejilor noştri luptători“. În continuare, se expune teoria războaielor juste, entuziasmul nestăvilit al poporului român faţă de proclamarea neatârnării, curajul dorobanţilor la asaltul redutelor inamice, îndeosebi a celei de la Griviţa, care „au dovedit cât de adânc era sădită în conştiinţa ţăranului nostru voinţa de libertate“, „despre faptul că armata noastră era conştientă de misiunea sa eliberatoare în Balcani“, că „în urma victoriilor ruse şi române, bulgarii scutură şi ei jugul otoman“.[În baza aserţiunilor marxism-leninismului, există războaie juste şi injuste. Îndeosebi istoriografia sovietică din anii stalinismului dezvoltă ideea războaielor justificabile, exagerând până a le considera astfel şi pe cele din timpul ţarismului. André Glucksmann, cunoscut filosof şi publicist francez, susţine că nu există războaie juste, ci doar necesare]. În acelaşi studiu prefaţator, se deplânge faptul – real, de altminteri, – că sursele documentare disponibile, cu privire la ampla activitate a serviciului sanitar în acest război sunt sărace: articolele din Progresul medical  român6 ale dr. I. Şerbănescu, o dare de seamă a Crucii Roşii, scrisorile lui Carol Davila către fiica sa şreproduse de Elena Perticari-Davila, născută în 1865, cel de-al doilea copil al lui Carol Davila şi al Anei Racoviţă, care va fi, la un moment dat, domnişoară de onoare a reginei Elisabetaţ, paginile de memorii semnate L. Fialla şi G. Sabin, lucrarea „Ajutorul dat răniţilor în timp de război“ de N. Vicol. De aceea, jurnalul dr. Zaharia Petrescu, a cărui existenţă fusese semnalată de fiul său, iatroistoriograful Gheorghe Z. Petrescu, şi menţionată de însuşi dr. V. Gomoiu în „Din istoria medicinei şi a învăţământului medical din România“ (1923), are merite incontestabile, îndeosebi acela al autenticităţii. Prefaţatorul îi reproşează totuşi diaristului vehemenţa în dezvăluirea unor „neajunsuri reale, dar câteodată şi imaginare“, „ceea ce se întâmplă frecvent cu participanţii mai mărunţi la desfăşurarea unui eveniment istoric de anvergură“, modificarea unor aprecieri faţă de unii oameni (ex. în cazul lui Davila – uneori prezentat ca având merite excepţionale, alteori ca fiind depăşit de evenimente), sau că nu ţine seama de lipsa de experienţă a armatei noastre de atunci. Niciun cuvânt însă în acest studiu introductiv despre liderii militari ai armatei române, generali ori colonei, citaţi în Jurnalul dr. Z. Petrescu, ori despre prezenţa pe câmpul de luptă a domnitorului Carol, de împrejurarea când trupele româno-ruse au fost puse – într-un moment crucial al războiului – sub directa sa comandă. Ajutat de generalii Pavel Dimitrievici Zotov şi Al. Cernat, domnitorul a propus asedierea Plevnei, până la capitularea armatei otomane. S-a considerat a fi fost o tactică inspirată şi eficientă, care a dus la anihilarea sistemului defensiv turcesc. Viitorul rege al României va fi decorat de către ţarul Alexandu al II-lea cu ordinele „Sf. Gheorghe“ şi „Vladimir“.
   În volumul „Însemnările unui medic din războiul pentru independenţă“ – care, neobişnuit, nu poartă pe coperta întâi numele autorului (?), – un capitol este rezervat de către îngrijitorii ediţiei unei Note biografice privindu-l pe Zaharia Petrescu. Acesta s-a născut la Alexandria în 1841. În 1857 a fost primit la Şcoala de Chirurgie din Bucureşti, iar în 1860 devine intern şi bacalaureat în ştiinţe. Curând, va fi numit subdirector al Şcolii naţionale de Medicină, ba chiar şi „profesor ajutor de Istoria medicinii“. În 1862, va deveni licenţiat în Medicină. Obţine prin concurs o bursă de studii în străinătate, iar în 1864 îşi susţine, la Paris, teza de doctorat. La înapoierea în ţară, Carol Davila îl numeşte conferenţiar de Botanică la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie şi suplinitor la Farmacologie. I se va încredinţa suplinirea catedrei de Patologie şi Terapie generală. Apoi, va fi numit ca şef al Diviziei a V-a (medicală) din Spitalul Militar Central. După înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, va fi numit profesor provizoriu de „Terapie, materie medicală şi arta formulării“. În 1875, locotenent-colonelul Zaharia Petrescu va fi trimis în Germania pentru a studia organizarea medicală a armatei. În această necesară Notă biografică se menţionează, de asemenea, participarea sa la războiul din 1877–1878, unde „a demonstrat calităţi excepţionale de organizator, ca medic-şef al Corpului I de armată şi apoi ca medic-şef al Secţiei sanitare de la Cartierul General“. A participat la întreaga campanie, până către sfârşitul ei, când s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. După război, îşi continuă activitatea didactică, ştiinţifică, dar şi pe aceea practică (studii epidemiologice, de potabilitate a apelor din Capitală etc.). Marea sa realizare este – potrivit acestei Note – editarea unui tratat elementar de terapeutică, precum şi faptul că a întreprins primele studii de statistică medico-militară. A devenit general de brigadă şi membru corespondent al Academiei Române.
   Jurnalul doctorului Zaharia Petrescu cuprinde două părţi: Istoricul ambulanţei. Campania de la 1877, Calafat. Corpul I de armată activă şi Istoricul ambulanţelor Armatei române din Bulgaria cu începere de la 6 decembrie 1877, precum şi patru Anexe, cu informaţii de interes iatroistoric (Funcţionarea Serviciului sanitar al Armatei române în timpul rezbelului 1877–1878; Dotarea unităţilor sanitare; O statistică medicală 1877; Serviciul sanitar la Plevna). Cititorului de astăzi i se pune la dispoziţie un binevenit corpus de note explicative, în legătură cu fapte şi persoane din acele vremuri. Meritul revine, fără îndoială, îngrijitorilor ediţiei din 1977. Aceştia menţionează, totodată, că textul Jurnalului reproduce originalul păstrat la Biblioteca Academiei – două caiete broşate, cu pagini scrise cu cerneală, dar – la un moment dat – şi cu creionul, fiind „vizibilă graba cu care au fost făcute însemnările, în condiţii dintre cele mai neprielnice, eventual la lumina unei lumânări, cronicarul aflându-se la sfârşitul unor istovitoare zile de marşuri, de inspecţii sau de activitate chirurgicală şi antiepidemică“.
   O încercare de a sistematiza subiectele însemnărilor din Jurnal arată că majoritatea se referă la: starea sanitară a trupei, nesfârşitele lipsuri materiale, neplata la timp a soldei personalului medical şi încărcarea acestuia cu sarcini diverse, informaţii despre desfăşurarea operaţiunilor militare, descrierea unor cazuri medicale şi a modului de soluţionare a acestora, neglijenţa intendenţei – mai ales în aprovizionarea cu alimente (adesea de proastă calitate) –, eforturile sale pentru ridicarea pregătirii profesionale a subordonaţilor, opinii despre colaboratori şi şefi… Nu le voi putea exemplifica pe toate în cuprinsul unui articol de ziar. Poate că, în 2012, – când se vor împlini 125 de ani de la evenimentele cărora le datorăm Independenţa ţării, se vor găsi resursele financiare necesare unei reeditări a Jurnalului de campanie al doctorului Zaharia Petrescu.
   La 1 iunie 1887, dr. Zaharia Petrescu notează: „Astăzi este o lună de când serviţiul sanitar al corpului funcţionează în mod regulat. Starea sanitară a trupelor este excelinte, deşi căldura solară este excesivă. N-avem nici un morb epidemic. De la 23 mai seara, orele 6, nu s-a mai repetat nici o bombardare. Prin urmare n-avem nici un rănit. Se simte mare necesitate de corturi de ambulanţă sau de barace pentru trupele bivucate pe platoul Calafatului, căci, din lipsa acestora, bolnavii regimentelor se află instalaţi în case în Calafat şi prin urmare ei sunt expuşi, în caz de bombardare, focului inamic. Am intervenit prin comandantul Corpului către minister, pentru facerea de barace (…) şi nici până astăzi nu s-a primit răspuns. Asemena se simte trebuinţă pentru corturi de personalul medical de la regimente, care sunt lipsiţi de orice adăpost. Prin raportul nr… am intervenit pentru obţinerea acestor corturi. O insuficienţă de împlinit este aceea a soldei personalului medical. Medicii nu sunt plătiţi nici pe luna aprilie, ceea ce aduce o mare piedică în detaşările şi mutările personalului. Nu există credite!“
   Îngrijitorii ediţiei menţionează că la transcrierea textului au intervenit pentru simplificarea şi unificarea ortografiei, păstrând formele originare ale unor vocabule (rezbel, serviţiu, boale, excelinte etc.). La 5 iunie, starea sanitară a trupei continuă să fie excelinte – cu tot timpul ploios, umed şi foarte rece – dar „Alimentaţiunea soldaţilor sanitari de la ambulanţa Diviziei I şi a corpului a fost rău preparată, din cauza lipsei de legume. Am reclamat comandantului de corp, spre a da ordinele cuvenite administratorului“. Intendent căruia, altădată i s-a dat arest cinci zile, pentru că nu s-a îngrijit cum trebuie de hrana oamenilor de la ambulanţă. La 11 iunie, dr. Zaharia Petrescu face aplicaţiuni teoretice şi practice asupra funcţionării serviţiului pe câmpul de luptă şi „Cu această ocaziune am constatat instrucţiunea insuficientă a sanitarilor asupra bandajelor“, sanitari care în realitate erau oşteni adunaţi de necesitate de prin toate corpurile şi doar „botezaţi“ ca sanitari: „Ei nu sunt nici îmbrăcaţi, nici echipaţi, şi lipsiţi fiind de raniţa lor regulamentară, purtarea tărgii devine imposibilă strânsă; ei trebuie s-o poarte întotdeauna desfăcută, ceea ce împiedică iuţeala mişcărilor în mergerea către câmpul de luptă“. La 14 iunie, din ordinul Cartierului general, începe bombardarea Vidinului. Apare şi primul rănit. „Examinând rana am constatat că osul scafoid şi osul cuboid, cu cei trei cuneiformi şi cu cei patru metatarsieni, cu falangele şi falangetele lor, erau zdrobite.“ (…)
   Pe teatrul de lupte se anunţă inspecţii; unele „au trecut pe lângă ambulanţe fără a se abate cel puţin un minut“. La 20 iunie, Ioan C. Brătianu, ministru de interne, interimar la finanţe, dar şi preşedinte al Consiliului de miniştri, însoţit de un director din Ministerul de Rezbel, vizitează ambulanţa Corpului I: „Nici o amelioraţiune nu este de sperat, din cauza lipsei de bani. (Brătianu)“.
   Pentru mai multe zile de la început lui iulie, diaristul consemnează că evoluţia răniţilor operaţi e foarte bună. Dar şi că: „Astă-seară s-a întâmplat un scandal extraordinar între comandantul diviziei şi între comandantul corpului în privinţa muzicii militare ce fusese chemată să cânte la masă pentru generalul Florescu, care, în treacăt p-aici, vizita lagărul Calafat şi ambulanţa“. În Note, se dau detalii cu privire la generalul Ioan Em. Florescu, fost prim-ministru şi, în repetate rânduri, ministru. Acesta era sub anchetă în 1877, motiv pentru care nu i s-a permis să participe la conducerea operaţiunilor militare şi nici la viaţa politică. [Acuzaţiile s-au dovedit o vendetă politică – am spune astăzi –, la reabilitarea generalului intervenind însuşi Domnitorul.]
   La 19 iulie, dr. Zaharia Petrescu face o inspecţie la trupele călări de la Desa [localitate din Gorj, aşezată pe malul Dunării]: „Am constatat că oamenii acestor regimente suferă de febre palustre, cu consecinţele lor, şi că sunt predispuşi la această intoxicaţiune palustră prin sleirea de forţe şi slăbirea ce le determină osteneala serviţiului de anteposturi şi a exerciţiilor zilnice. Exerciţiurile de instrucţie se fac în toate zilele de la 6-8 dimineaţa. Am propus ca aceste exerciţii să nu se facă decât în zilele libere de anteposturi; în ziua intrării şi în ziua ieşirii din anteposturi, oamenii şi caii să fie lăsaţi să se repauzeze“. La 28 iulie, când începe „marşrutul“, în loc să i se dea care trase de cai, doctorului i se oferă atelaje la care erau înjugaţi boi. „Aceştia mergeau foarte neregulat şi ţineau coloana. Asemenea, am constatat lipsa de proviziuni pentru bolnavi.“ „Administratorii nu sunt nicidecum prevăzători, nici cel puţin cu bunăvoinţă.“ Tot intendenţa pare să fie de vină când celor vreo 27 de bolnavi gravi „am fost nevoit să le prepar supă de chimen (…) căci ambulanţa diviziei n-avea nici de unele şi administratorul ei nu se îngrijise câtuşi de puţin în privinţa aceasta“. Generalul Cerkez – „după o stăruinţă obositoare“ – îi promite 20 de care cu boi. „Mulţumit plec acasă şi dau ordine administratorilor şi medicilor ca să fie gata de plecare pentru mâine dimineaţă, că pentru transportul bagajelor şi bolnavilor avem care. A doua zi dimineaţă aştept până la 7, şi nu vine nici un car. Iată ce administraţie!…“(14 august) Armatele trec Dunărea cu multă dificultate, apoi de la Muselim Selo la Kojolovice – dealuri greu de urcat şi de coborât, mai ales pentru ambulanţe… La 25 august, artileria română şi rusă bombardează Plevna. „Am asistat la canonada artileriei noastre care era foarte vie.“ În zilele următoare începe asaltul dorobanţilor asupra unor retranşamente turce. Numărul răniţilor creşte exponenţial, doctorul descrie tipul leziunilor şi sediul, practică „amputaţiuni“ de membre, intervine cu ceea ce are la îndemână, evacuează pe cei în situaţii grave. Pe câmpul de luptă rămân neridicate cadavrele unor combatanţi. Se înmulţeşte şi numărul morţilor. În 18, 19 septembrie, dr. Zaharia Petrescu scrie: „Un parlamentar rus a fost trimis la Plevna şi s-a înţeles cu Osman-Paşa relativ la ridicarea răniţilor şi morţilor din ambele părţi, însă despre noi, armata română, nici n-au voit a şti. Ei nu vor să admită o convenţiune cu rebeli ca noi. Iată turcii, iată la ce ne aşteptăm din partea lor“. La 10 noiembrie, armata română, comandată de colonelul Gh. Slăniceanu, mare teoretician militar, viitor general, va intra în Rahova, astăzi port bulgăresc la Dunăre; românii pierd 140 de soldaţi, mai mulţi ofiţeri, se înregistrează răniţi… În prezenţa lui Vodă Carol se va ţine un Te deum. La 28 noiembrie, dr. Zaharia Petrescu va consemna: „În fine, am finit cu această redutabilă şi formidabilă Plevnă. Ea este astăzi ocupată de noi. La 12 ore din zi am intrat în Plevna (…) unde am fost sub ploaia de gloanţe turceşti timp de o jumătate de oră. (…) Turcii au fost grămădiţi la podul de la Vid, atât trupele, cât şi carele locuitorilor ce fugeau cu familii cu tot. N-am avut decât 5 răniţi; turcii şi ruşii au pierdut mai mult. Am luat prizonieri 40–50 mii de turci desculţi şi 800 bolnavi greu, din care una sută răniţi. 70 de morţi neîngropaţi“. La sfârşitul aceleiaşi luni, armata noastră ia Orhania, înaintează până la Araba-Konak [Arabakonak – trecătoare în munţii Balcani, reper geografic legat de evenimente istorice] şi cucereşte Lom-Palanka [localitate pe Dunăre, în aval de Vidin]… În toată iarna, până la 27 ianuarie 1878 (ultima pagină a însemnărilor), ofensiva armatelor aliate continuă, dar dificultăţilor comune li se adaugă vicisitudinile datorate unei ierni timpurii şi aspre, bolilor – pneumonii, bronşite, dizenterie, „cloroanemie sau, mai nimerit, inaniţia“ şi în cele din urmă febră tifoidă, de care însuşi autorul însemnărilor se va îmbolnăvi. În această ultimă parte, însemnările sunt mai „aşezate“ – ca şi cum diaristul ar avea mai mult răgaz pentru a le redacta, apar consideraţii pe tema unei corecte organizări a serviţiului medical militar, îndeosebi la vreme de război. Ba pare să exprime satisfacţie când notează că: „Buna organizaţiune a serviţiului sanitar al armatei noastre a fost constantă şi recunoscută de toţi medicii militari ruşi şi de însuşi ilustrul chirurg Pirogof, care a binevoit a vizita în mai multe rânduri ambulanţele noastre instalate pe câmpul de luptă“ (26 decembrie). Dar, toate acestea cu un efort teribil şi continuu: „am cerut comprese şi feşe“, „am dat ordin farmacistului să meargă în ţară pentru aprovizionarea cu medicamente“, „am telegrafiat ministrului de rezbel că doctorul F. e foarte necesar la spitalul din A.“, „am pregătit local pentru a primi răniţii“, „am regulat astfel încât putem caza în şlocalitateaţ Acer cel puţin 400 de bolnavi şi răniţi“, „Am evacuat astăzi la spitalul de la Lom 32 bolnavi şi am cerut 60 de sticle cu vin de la ambulanţă, pentru ofiţerii răniţi“, „am obţinut vreo 10 sobe de fier, ca să încălzim casele unde vom adăposti pe bolnavi“… Se lupta cu birocraţia şi cu „administratorul“; opera din zori şi până seara târziu; îşi vizita bolnavii internaţi… Sever cu sine, dar şi cu alţii, îşi permite să-şi critice chiar Domnitorul: (…) „Ce mare greşeală, ce nedibăcie din partea Domnitorului de a-şi lăsa armata în operaţiuni pe pământ inamic fără nicio comandă, fără cele trebuincioase. Vodă trebuia să-şi urmeze armata până la terminarea rezbelului şi să nu distragă niciun ofiţer, niciun comandant, niciun şef superior de la serviţiul lui şi să le tolereze ca să se plimbe şi să petreacă prin ţară, pe când armata se află pe câmpul de luptă. Nedibăcie şi iar nedibăcie! […]“.
   În afara simptomelor de febră tifoidă resimţite, a oboselii, puţine gânduri cu referire la propria-i persoană pot fi găsite în acest jurnal de campanie lipsit de virtuţi literare, dar valoros prin autenticitate şi informaţiile de interes istoric şi iatroistoric.
 
1E important să amintesc că pelicula respectivă a fost turnată în anii 1911 şi 1912, având o distribuţie din care au făcut parte mari actori români ai timpului. Impactul asupra publicului a fost deosebit. În 2007, filmul – de lungmetraj, 82 de minute –, a fost lansat pe DVD de TVR Media.
2Lucrarea citată a putut fi consultată la Biblioteca Documentară de Istoria Medicinii din Bucureşti. Aduc mulţumiri şi pe această cale dnei Mioara Georgescu, informatul custode al acestei instituţii.
3Ediţia care are la bază lucrarea lui A. D. Xenopol, „Resboiele dintre ruşi şi turci …“, apărută la Iaşi în 1880, a fost prefaţată de Apostol Stan şi s-a bucurat de îngrijirea şi notele semnate de Elisabeta Simion (Ed. Albatros, Bucureşti, 1997).
4Precuvântare la ediţia a treia Istoria românilor din Dacia traiană, de A. D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, membru al Institutului din Franţa, vol. I , ediţie îngrijită de I. Vlădescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925,
5Mihail Roller a fost un istoriograf comunist, cu studii la Moscova, deţinând ulterior funcţii înalte în CC al PCR/PMR. A fost numit academician în 1948, odată cu transformarea Academiei Romîne în Academia Republicii Populare Române. A condus un grup de lucru ce a elaborat manualul „Istoria Romîniei“, o modalitate de îndoctrinare şi de propagandă comunistă. Raportul „Tismăneanu“ apreciază acest manual coorodonat de Mihail Roller ca fiind „plin de falsificări şi profund antipatriotic“ (sursa: Wikipedia).
6cf. dicţionarului „Enciclopedia României“ de Lucian Predescu, ediţia anastatică din 1999, Progresul medical român a fost un săptămânal de medicină, farmacie şi medicină veterinară ce a apărut la Bucureşti între 1879 şi 1906. Directori fondatori – dr. B. Vlădescu şi C. N. Chabudianu.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.