În
zona Piața Romană e un om care hrănește porumbeii. Poate l-ați văzut, dacă
treceți pe acolo. E șofer. Are o mașină mică, dar în care încap foarte multe
lucruri, echivalentul a trei talciocuri și o deșarjă municipală. Oprește în
mijlocul intersecției sau la colțul străzii, dar nu deranjează pe nimeni. Lumea
pare să treacă prin el, să-l traverseze ca și când nu ar fi acolo sau ar avea o
consistență aerică. Pare foarte bătrân, are pletele și barba albe, dar
suspectez că e mai tânăr decât arată. În fine, e imposibil de zis, pentru că
vârsta e și ea ancorată în lume și în moravuri, ori omul acesta nu e în lumea
noastră, ci în cea a porumbeilor. Pe care îi hrănește cu semințe dintr-un sac.
Cu smerenie și ceremonie, scoate porumbul din desagă, îl azvârle pe jos și
legiunile aviare se prăbușesc din ceruri și streșini asupra ospățului.
De
fapt, nu știu dacă e smerenie, omul poate e adus de spate din alte motive.
E
unul dintre „personaje“. Ne imaginăm multe despre el, e ca o operă de artă
urbană, un graffiti elaborat în mărime supraomenească, lipit pe un perete ca să
ne sfideze cu un mesaj social. Ne imaginăm multe, pentru că nu vrem să știm
povestea lui adevărată. Eu sunt psihiatru, dar nu m-am dus să-l întreb. Am stat
departe, ca orice om civilizat. Ne imaginăm multe pentru că mintea noastră nu
acceptă vidul de poveste. Și, dacă nu întrebăm, inventăm. Îl transformăm în
mit. E maximumul de empatie de care suntem în stare. Doar n-o să ne apucăm să
ne întrebăm dacă o exista vreun alt suflet care să se îngrijoreze gândindu-se
pe unde o dormi omul cu porumbei.
Citesc
în dimineața asta pe Medscape că, într-un articol din numărul din 3 martie al New
England Journal of Medicine, doi autori (Allan S. Detsky, de la
Universitatea din Toronto și Alan M. Garber, de la Harvard) se întreabă ce se
va alege de medicină când ea va fi „uberizată“. Cunoașteți aplicația aceea,
când nu ai chef să te urci în tramvai, nici să înfrunți taxiurile neigienice cu
prețuri mici și bacșișuri mari, apeși pe touchscreen și imediat o mașină se
înființează înaintea ta. E previzibil, zic autorii, că același lucru se va
întâmpla în sănătate, în curând. În loc să suni la salvare sau să te duci la
medicul de familie, bifezi în smartphone simptomele și unealta miraculoasă te
va îndruma către cel mai apropiat specialist din zona ta. Sau poate îți va
trimite unul la ușă. Sau poate vei primi instantaneu o prescripție prin SMS.
Scrie în articol că trebuie să îmbrățișăm schimbarea, tehnologia și progresul,
dar să fim atenți la șarlatani. Că există riscul să-ți vină un șaman la ușă,
fără certificat de liberă practică. Sau un practicant al biorezonanței. Sau un
antivaccinist.
Sincer,
nu văd ce ne-ar aduce în plus un asemenea viitor distopic. El e deja aici, de
fapt. Tămăduitorii sunt doar la un click distanță. Piața de sănătate e mult mai
vastă decât cea de transport public, cererea mult mai acută. Deși nu după
sănătate e înfometată lumea, ci după liniște și povești. Vrem să știm de ce o
să murim. Vrem să nu mai murim. Să aflăm de ce ni se îmbolnăvesc copiii.
Înainte era imposibil să explici unui om de ce i s-a îmbolnăvit copilul.
Sincer, eu n-aș fi în stare să fac asta nici azi. Sau să explic cuiva de ce el
e bolnav și altul nu. Și pentru că n-am avut răspunsuri satisfăcătoare la
asemenea întrebări, au venit alții cu răspunsuri-șperaclu, care sclipesc acum
pe ecranul telefonului în milioane de culori.
Dar
omul care hrănește porumbeii nu e afectat de uberizarea medicinei. El nu va
apăsa pe niciun touchscreen ca să vină cineva să îl ajute. Nici noi nu avem
nevoie de asta. Povestea lui ne vine ușor în imaginație, precum un graffiti cu
mesaj social și lipsit de conștiință și de capacitatea de a simți durerea. Când
ai nevoie să ajungi undeva, dacă ești mai sărman, iei tramvaiul. Dacă ești mai
puțin sărman, chemi un taxi sau chiar un uber. Omul cu porumbei nu are nevoie
de toate astea, pentru că e șofer, iar în mașinuța lui scârțâitoare e
înghesuită o lume întreagă despre care nu știm nimic și care ne sperie.
Desigur,
mulți dintre noi suntem tot șoferi. În multe privințe, suntem mai asemănători
cu omul nostru decât ne-ar plăcea sau decât refuzăm cu obstinație să credem. În
era internetului și a conectivității, anumite conexiuni sunt interzise. E mai ușor
să ne imaginăm conspirații care vor să ne omoare decât să ne imaginăm că moșul
fără vârstă și abia vizibil e om ca și noi. Și poate că și el își imaginează
conspirațiile lui, sau și le imagina, înainte să-și asume misiunea de a da de
mâncare păsărilor. Datorită lui, guguștiucii de la Romană nu mai trebuie să se
gândească că nu vor avea ce să mănânce mâine. Pot, așadar, să se preocupe mai
mult de structura cuibului sau de alte aspecte ale viitorului, devenind,
astfel, mai apropiați de natura umană, în timp ce noi ne putem îndepărta liniștiți
de ea.
