De
multe ori, colegii mai mari nu îi uită pe cei mici și nu uită perioada în care
și ei simțeau nevoia să fie sprijiniți. Privind unul din stagiile din anii
clinici, o fostă studentă mi-a spus despre asistenta care i-a călăuzit grupa
pentru activitatea în stagiu: „Înainte de examenul practic, ne-a dus în
saloane, pregătindu-ne pentru examenul propriu-zis pe care îl susțineam în fața
doamnei profesor. Ne-a luat de mânuțe și ne-a încurajat atât pentru examen, cât
și pentru viitor. Ne-a spus că fiecare examen este o încercare mică ce ne duce
spre încercarea cea mare: nu examenul de rezidențiat, ci facerea de bine unui
pacient, începând cu discuția cu acesta. Atunci mi-am adus aminte de sfaturile
dv. din anul doi și mi-a părut rău că, pentru o vreme, le-am uitat și nu le-am
aplicat”. Viitorii noștri colegi pot neglija sfaturile. Din păcate consideră în
același timp că „știu”, dar realizează, la o analiză mai atentă, că au încă
mult de învățat. Este unul dintre motivele pentru care îi rog să se
autoevalueze periodic.
Nu
pot să nu îmi amintesc de profesorii de la care am învățat și care m-au
sfătuit. Nu pot să nu îmi amintesc de perioada liceului, în special de prima
parte a acesteia, timp în care m-am simțit destul de „în aer”. Era cu totul
altfel. Veneam din școala generală, în care unica „problemă” era dacă iau
premiul I, II sau III, și descopeream că s-au acumulat atât de multe lipsuri,
că sunt atâtea zone în care era bine să citesc diferit. Nici nu aș scrie care
au fost primele mele note la matematică și la română în primul trimestru de
„Lazăr”. Cam așa se întâmplă și când are loc trecerea de la liceu la facultate.
Oricare dintre viitorii noștri colegi își poate aminti cum a privit cartea de
biologie „de clasa a unsprezecea” (cartea de examen) și cum a ajuns să
privească la cărțile de anatomie. Cum a învățat un an întreg, poate chiar doi,
nici 120 de pagini și cum, după trecerea în anul întâi, a început să poată citi
o sută de pagini chiar și într-o singură zi. Dar fiecare reacționează diferit.
Eu, atunci când am fost „șocat” de primele note, am început să mă gândesc cum
să mă descurc și ce să fac în aceste noi condiții în care nu prea pricep ce
este de făcut. Nu am spus acasă. Nu știu dacă părinții mei au aflat de la mine
sau de la dirigintă, dar nu mi-au reproșat nimic. Am certitudinea că a fost un
rezultat care i-a nemulțumit, dar nu mi-au spus. Nu pot decât să le mulțumesc
pentru încredere și să îmi cer iertare că le-am dat motive de supărare. Ce
vreau neapărat să subliniez este că atât profesoara de limba română, cât și
profesorul de matematică, prin stilul abordat, prin sfaturile date (și urmate)
și-au pus amprenta pe dezvoltarea mea. Habar nu aveam în clasa a noua că voi
urma medicina. Nici măcar în clasa a douăsprezecea nu știam. Totul până într-o
seară friguroasă (toate serile erau friguroase în casele noastre neîncălzite),
când m-am decis: am să dau examen la medicină. Mama este medic, dar nu a
încercat niciodată să mă influențeze. Nu mi-a sugerat nimic în acest sens.
Practic, am fost lăsat să aleg. Am făcut și greșeli, numeroase chiar. Părinții
au continuat să aibă încredere în mine chiar și când eu nu aș mai fi avut.
Dumnezeu să le dea sănătate.
Am
plecat de la reacția tinerească de opoziție la sfaturile primite. Și eu am
avut-o, dar pot să le spun colegilor tineri că regret toate aceste opoziții.
Primind și urmând sfaturile, m-aș fi putut descurca mult mai bine. Sfaturile
bune venite de la colegii mai mari sunt întotdeauna binevenite.
Mai
tânăra noastră colegă a scris în continuare despre mesajele primite: „Ceea ce
contează nu este mereu să îl facem bine pe pacient, mai ales când știm că nu
sunt șanse, ci să îl facem să se bucure de viață. Este importantă și viața, dar
și calitatea acesteia”. Subiectul este unul foarte dificil. Este bine să avem
colegi mai mari care să ne ajute să înțelegem cum ne putem comporta mai bine în
situații critice. A discuta despre un pacient ce nu poate fi tratat este
întotdeauna o situație critică (pentru toți cei cărora le pasă și pun suflet în
timpul misiunii de student și medic). „Ne-a vorbit și despre emoții înainte de
examene și cum toate trec. Că fără emoții nu am fi umani, nu am ajunge nicăieri
și este bine să le avem atâta timp cât le controlăm sau le îndreptăm în
direcția bună. Și iar mi-am amintit de sfaturile dv. din anul doi, de modul în
care ne spuneați cum să abordăm învățatul la fiziologie, să nu credem zvonurile
răspândite de colegii mai mari; să nu ne fie frică, dar să învățăm, să
construim întrebări și să le discutăm între noi. Ne-a zis și că cel mai bine se
învață cu emoție (lucru care s-a adeverit la examen, când m-am blocat – mi-am
amintit de o pacientă văzută cu două săptămâni în urmă, care avea patologia din
care primisem întrebarea și totul a devenit apoi foarte ușor). La sfârșitul
stagiului, fix după examenul mare, doamna doctor a făcut tuturor studenților o
ecografie. (...) Majoritatea au avut rezultate în limitele normale, dar cel mai
important a fost că ne-a explicat fiecare bucățică și ne-a răspuns la toate
întrebările care ne-au dat prin minte. În cazul unui coleg, s-a identificat
ceva suspect și doamna doctor a stabilit un proces de monitorizare și a
realizat personal și examinarea după trei luni. Gestul a fost unul de sinceră
simpatie pentru viitorii colegi. Putea să se fi oprit la procesul de învățare,
dar a mers dincolo de limita aceasta în a ne arăta egalitate și interes pentru
binele nostru ca oameni”. M-am bucurat să citesc acest mesaj.
Pentru
că am citit și despre examenul de fiziologie, am să istorisesc și o amintire
neplăcută. Un fost student m-a rugat să îl primesc, pentru că dorește să mă
roage ceva. De câteva luni, timpul meu este și mai limitat, iar viața mea cu
mult mai complicată. Este, în același timp, plină de exemple de
necolegialitate. Parcă din iulie încoace ar fi năpădit necolegialitățile altora
asupra mea (în mod cert, modul necolegial de comportament exista și înainte,
dar, din poziția pe care o ocup astăzi, unele exemple devin mult mai evidente
ca înainte). Am răspuns pozitiv și am găsit un copil aproape disperat. Este un
copil la care țin, căruia i-am oferit sfaturi și i-aș fi oferit și mai multe
dacă ar fi arătat că dorește așa ceva. Și iată că ajunge să dea examen în
sesiunea extinsă, în octombrie, la fiziologie. Este un copil deștept, cu
potențial. Sper să primesc vești bune după examen. I-am spus că nu pot nici
măcar să încerc să influențez ceea ce se va petrece și că nu există decât o
singură soluție: învățatul și repetatul noțiunilor cu atenție și fără frică.
Tare mi-aș dori ca toți viitorii colegi să aibă mai multă grijă, să fie mai
atenți, să se evalueze mai bine, să lucreze cât mai ordonat și să nu se
ferească să asculte și să urmeze sfaturile bune primite de la colegii mai mari.
