Atunci
când conservatorii au câştigat alegerile parlamentare din Marea Britanie, în
mai 2010, unul dintre caii de bătaie din timpul campaniei electorale fusese
reformarea serviciului naţional de îngrijiri de sănătate, vestitul NHS. David Cameron
promitea că birocraticul colos va fi reorganizat în sensul fluidizării
proceselor de decizie, eficientizării cheltuirii fondurilor şi creşterii
rolului medicilor în luarea deciziilor în detrimentul managerilor. Ca ordin de
mărime, NHS avea sub contract în 2013 peste 1,7 milioane de angajaţi, dintre
care mai puţin de jumătate îndeplineau roluri clinice. NHS era în primii cinci
angajatori la nivel global, după armata Statelor Unite şi câteva corporaţii de
retail.
După
o dezbatere publică extrem de controversată, actul normativ care parafa
reformele conservatorilor asupra NHS-ului – printre care un buget fix, însă
voit subestimat cu 20 de miliarde de lire sterline pentru a stimula eficienţa –
a fost adoptat în 2012. Directorul de atunci al NHS, Sir David Nicholson, şi-a
câştigat locul în memoria colectivă declarând la părăsirea postului că „schimbările
vor fi atât de mari, încât vor fi vizibile din spaţiu“.
Nu
a fost nevoie să iasă cineva în spaţiu şi nici măcar din propriul oraş pentru a
vedea schimbările. În ultimele zile din iunie trecut, în schimb, au început să
iasă miniştri conservatori şi să i se adreseze premierului Cameron pe marginea
costurilor operaţionale ale serviciilor de sănătate. Mai exact, cerându-i să găsească
soluţii pentru a suplimenta urgent alocarea bugetară destinată NHS-ului sub
spectrul alternativei prăbuşirii complete a calităţii serviciilor în următorii
cinci ani. Cu alte cuvinte, renunţaţi la bugetul protejat. Preconizatele creşteri
ale eficienţei furnizării actului medical în condiţiile unui spaţiu fiscal
redus nu s-au produs, timpii de aşteptare la care sunt expuşi pacienţii cresc şi
indicatorii de calitate au o tendinţă descendentă constantă de mai bine de un
an.
Controversa
s-a reaprins în urma publicării unor informaţii privind activitatea recentă a
serviciului. Aşa se face că, în ultima săptămână din iunie 2014, nu mai puţin
de 300.000 de pacienţi unici s-au prezentat la toate unităţile de primiri urgenţe
ale spitalelor publice, cel mai mare număr înregistrat vreodată. Altfel spus,
mai bine de 0,5% din populaţia totală a Marii Britanii a mers „la urgenţă“ în
decurs de o săptămână, în condiţiile în care singura potenţială sursă de
tragism din ţară în aceste zile este eliminarea băieţilor lui Hodgson de la
Cupa Mondială (să fim serioşi, de parcă spera cineva). Mult, foarte mult, şi încadrându-se
în tendinţa uşor crescătoare din ultimii trei ani. În treacăt fie spus, mai
cunoaştem o ţară în care lumea sună tot mai des la Salvare şi vrea să meargă
direct la spital. Dar să nu ne ambalăm, încă.
Dar
dacă tot s-au dus atât de mulţi, unde au avut loc să-i vadă pe toţi şi în condiţii
civilizate? Ţinta formulată explicit la nivel naţional este ca maximum 5% din
numărul pacienţilor care ajung la unitatea de primiri urgenţe să aştepte mai
mult de patru ore între înregistrare şi consemnarea unei decizii – internare,
externare sau transfer. Mai mult de 20% din spitale nu se pot încadra constant în
aceste limite, asta după ce între 2010 şi 2012 ţintele fuseseră îndeplinite de
majoritatea. Lăsând la o parte efectul sezonier, ultimul trimestru analizat a înregistrat
şi cea mai ridicată medie naţională a ratării acestei ţinte: 5,9%.
Şi
totuşi, de ce se duc pacienţii direct la departamentele de urgenţă? Un studiu
desfăşurat de cercetători de la Imperial College a arătat că peste un sfert din
vizitele la unităţile de primiri urgenţe din anul financiar 2012/2013 fuseseră
determinate de faptul că pacienţii nu reuşiseră să obţină în timp util o
programare la medicul de familie. La celălalt capăt al îngrijirii spitaliceşti,
un număr record de pacienţi nu putuseră fi externaţi (astfel că petrecuseră mai
mult timp internaţi decât ar fi fost necesar), deoarece serviciile de îngrijire
comunitară nu aveau suficientă capacitate să îi primească după externare.
Servicii medicale coordonate, cu totul alt meniu, dar ideea rămâne. Pentru
creionarea fundalului, un raport de început de iunie 2014 al institutului de
specialitate King’s Fund nota pesimismul accentuat al managerilor de spital
privind încadrarea în buget şi atingerea ţintelor de performanţă, descriind
previziunile acestora pentru următorii doi ani în termeni dramatici.
Simptomele
unei probleme sunt uşor de identificat la nivelul unei componente a sistemului,
mai dificil este de găsit o abordare care să aibă în vedere multitudinea de
cauze. Putem vorbi despre orice, de la fonduri insuficiente pentru
infrastructura de servicii şi personal calificat, distribuţie ineficientă a
fondurilor existente – suboptimal pentru medicina primară şi servicii
comunitare –, şi până la aşteptările în continuă creştere ale publicului, care
este obişnuit să nu perceapă niciun cost la accesarea serviciilor medicale.
Paradox sau nu, prestigiul de aproape 70 de ani al NHS-ului începe să lucreze împotriva
sa şi, vorba lui di Lampedusa, ceva trebuie să se schimbe pentru ca lucrurile să
rămână la fel.
Pe
termen lung, economiştii vorbesc despre regândirea finanţării serviciului – fie
prin creşterea taxelor sau introducerea unora noi, fie prin introducerea la
scară a unor coplăţi. Pentru o controversă completă, alţi conservatori se
plasează pe o poziţie diametral opusă: Marea Britanie alocă deja aproape 9,5%
din PIB pentru sănătate, în uşoară scădere totuşi faţă de 9,9% în 2009, dar la
limita superioară a voinţei politice. Pe termen scurt se vorbeşte despre mai
mulţi bani, de care ar fi nevoie pentru oprirea declinului lent. Se vehiculează
alocări suplimentare cuprinse între 650 de milioane şi două miliarde de lire
sterline în următorii doi ani, fix în sezonul premergător alegerilor parlamentare
programate în 2015 şi cu referendumul scoţian la nici trei luni distanţă. În
2009, conservatorii au câştigat alegerile cu promisiuni pentru NHS. Acum nu mai
au ce să promită, s-au ţinut de cuvânt. Vor încerca să recâştige alegerile doar
cu bani mai mulţi pentru NHS sau vor trebui să facă şi noi promisiuni radicale?
Acesta
este doar un aspect din sistemul de sănătate care figurează permanent pe
primele poziţii ale topurilor internaţionale care evaluează comparativ
calitatea îngrijirilor şi eficienţa livrării serviciilor. Îşi pun probleme
desuete? Fără îndoială, putem vorbi doar despre ajustări incrementale. Cât de
mult înseamnă 0,9% atunci când e măsurat de la 5% la 5,9%? Sau 0,5% atunci când
e măsurat de la 9,9% la 9,4%? Foarte mult într-o ţară în care totul se măsoară şi
foarte puţin într-o ţară în care totul se negociază. Diferenţa se traduce în cât
sunt britanicii dispuşi să plătească pentru a nu pierde ce au avut mai bine de
o jumătate de secol. Alte ţări rămân să calculeze cât sunt dispuse să plătească
pentru a dobândi ce nu au avut niciodată.
