Nu știu să existe o atenție oarecare
îndreptată asupra sănătății mintale a cadrelor didactice din România. Cine să o
facă, de altfel? Psihiatria, încă retrasă în fortăreața ei simbolică și atât de
timidă când vine vorba de implicarea în problemele covârșitoare ale relației
societății cu suferința psihică? Reprezentanții „sănătății publice”, copleșiți
de colecții interminabile de norme rigide și depășite și care de abia fac față,
de exemplu, dezbaterii schizoide despre vaccinare? Federațiile sindicale? De ce
nu, din moment ce acolo ar trebui să fie bastionul suprem al intereselor intime
ale profesoratului de la noi. În Marea Britanie, de exemplu, sindicatul
național al profesorilor (NASUWT) e cel care a condus un asemenea studiu, unul
dintre primele de acest gen, în primăvara anului trecut. Cifrele erau
impresionante: 86% din respondenți aveau insomnii, 79% raportau anxietate
legată de serviciu, 22% își crescuseră consumul de alcool de-a lungul carierei,
14% au apelat la servicii de consiliere, 7% luau și tratament, 5% au fost
spitalizați, iar 2% au avut comportament autovătămător (cum este tentativa de
suicid). Cu un an înainte, un sondaj efectuat de Centrul național de statistici
educaționale din SUA, care urmărea de fapt mobilitatea și turnover-ul
locurilor de muncă din învățământ, constata că 78% din cadrele didactice
raportau „niveluri copleșitoare de stres la muncă”, 17% renunțând la serviciu
în primii cinci ani din acest motiv. Un sondaj efectuat de un expert
independent scoțian, din februarie 2017, releva că 45% din cadrele didactice
își consideră starea de sănătate psihică „slabă” sau „foarte slabă” și 15%
primesc medicație pentru a gestiona stresul ocupațional.
E o situație previzibilă când vorbim de
oameni care răspund de sarcina enormă și uneori ingrată a formării și
protejării copiilor, într-o eră în care societatea și rolul fundamental,
arhetipal, al „învățătorului” se află în plină transformare. E o situație
similară cu drama prin care trece medicina, deși probabil mai gravă, având în
vedere nivelul de trai mai slab al cadrelor didactice, față de cele medicale.
Responsabilitatea, presiunea părinților, nevoia de țapi ispășitori, neputința
în fața nedreptății sociale, situația financiară și, uneori, siguranța fizică
precară la locul de muncă fac din vocația didactică o profesie cu risc
psihologic.
Să fie situația mai benignă în România?
Ultimul raport al Comisiei Europene despre profesori și șefi de școală (2014),
care încerca o sinteză poate prea vastă și prea puțin detaliată a stării
învățământului în UE, plasa România pe ultimul loc la numărul de profesori de
matematică și științe relativ la numărul de elevi, precum și în ultimul eșalon
la salarizare, nu numai în valoare absolută, ci relativ la produsul intern
brut. E un raport ce conține și alte lucruri care trebuie să ne intereseze: de
exemplu, copiii din România și Bulgaria au cel mai mare risc de sărăcie și
precaritate socială din Europa (unul din doi), România este pe penultimul loc
la procentul de familii biparentale cu copii sub 6 ani (57%), adică aproape
jumătate din familiile cu copii mici sunt monoparentale, date care reflectă
sarcina de dificultate extraeducațională cu care personalul didactic trebuie să
se confrunte. În ce privește numărul mediu de elevi dintr-o clasă, datele
furnizate de Institutul de Științe ale Educației și preluate de Eurostat (16
copii la grădiniță și 19 la școala primară) mi se par surprinzător (ca să nu
zic suspect) de bune. Nu am întâlnit, printre părinții cu care stau de vorbă,
cazuri de clase atât de rarefiate. În cazul copiilor mei, deși locuim în
centrul Capitalei, numerele sunt aproape duble.
Putem să ne gândim cu ușurință la o serie
de detalii care nu sunt cuantificate statistic, dar care fac din relația
părinte–copil–cadru didactic, fundamentală în societate, una foarte complicată.
Vorbim de oameni care preiau o parte din potențialul de atașament al copilului
de la o vârstă fragedă, care trebuie să urmărească toți pașii acestuia de evoluție
și integrare socială, martori activi la marea criză a adolescenței, cu
ritualurile ei de trecere. Dar cred că datele de mai sus sunt suficiente ca să
putem presupune, cu un grad rezonabil de siguranță, că, și la noi, cadrele
didactice au un risc crescut de probleme de suferință psihică, cuplat cu o
absență totală a unei susțineri speciale, dincolo de sumara evaluare
psihologică periodică.
De ce trebuie să fie „specială” această
susținere, de ce nu poate ea să se confunde cu standardul populațional de
îngrijire psihică? Pentru că acesta din urmă atrage după sine diagnostice,
etichetări și eroarea fundamentală de atribuire: iluzia că profesorii afectați
au o boală interioară, endogenă, care nu are nimic de-a face cu suferința de la
muncă. De aici la încercarea de a-l elimina pe cel afectat din sistem e doar un
pas: ce ați face, ca părinți, dacă ați afla că învățătoarea copilului
dumneavoastră are un diagnostic psihiatric? În învățământ, mai mult decât în
medicină, cei din afară (părinții) contribuie la stigmatul asociat suferinței
psihice. Nu că îngrijirea psihiatrică ar fi de evitat, din contră, ea e adesea
necesară, dar, dacă nu este cuplată cu un sistem de sprijin la locul de muncă,
riscă să eșueze dramatic. Singurul element existent deocamdată al unui astfel
de sistem e consilierul psihologic școlar, care însă se ocupă aproape exclusiv
de copii și părinți.
Este nevoie de pași noi înainte. Primul ar
trebui să constea în studii care să fundamenteze existența problemei și să
evalueze amploarea ei. Să putem spune, noi, părinții, „societatea civilă”,
profesorilor: știm cât sacrificați, știm că suferiți, vom fi alături de voi,
așa cum și voi sunteți alături de noi. Dezalienare și destigmatizare. Ne putem
imagina ce ar urma: grupuri de sprijin, dezvoltarea abilităților psihosociale
etc. Dar, ca acestea să se întâmple, ar trebui să ne oprim din aruncat cu
pietre în profesia didactică, care nu e altceva decât un grup de oameni pe care
ne-am obișnuit să contăm așa cum contăm pe părinții noștri, dar care sunt cel
puțin la fel de însingurați în tranșeele sociale contemporane precum noi
înșine.
