Anemia
este una dintre cele mai frecvente afecțiuni, dar este considerată una banală.
Conform definiției de pe Wikipedia, ea este o afecțiune a sistemului
hematopoietic și este încadrată la secțiunea hematologie. Practica clinică însă
schimbă această viziune simplistă asupra anemiei, ceea ce înseamnă că
personalul medical n-ar trebui să consulte Wikipedia, ci doar tratatele de
specialitate. Anemia este, de altfel, un sindrom, iar abordarea ei este una
complexă.
De
ce mi-am pus problema anemiei în acest moment? Pentru că m-am confruntat din
nou cu o veche problemă de spital, și anume: cine internează un pacient cu
anemie? Simplist vorbind, pentru că este o boală de sânge, putem spune că se
internează la hematologie. Dar nu este așa. Și asta nu pentru că eu, ca
hematolog, nu vreau să încarc secțiile de hematologie și așa supraaglomerate.
Discutând
cu mulți colegi hematologi, șefi de departamente din Europa și America, am
constatat că, în general, pacientul cu anemie nu este internat direct în secția
de hematologie, ci doar dacă investigațiile prealabile duc spre necesitatea de
a fi îngrijit ulterior în aceste secții. De altfel, și numărul de paturi pentru
o secție de hematologie nu este excesiv, secțiile cu peste 50 de paturi de
hematologie, fără transplant, sunt rare.
În
ceea ce privește pacienții cu anemie, majoritatea sunt îngrijiți în
ambulatoriu, iar cei care chiar trebuie internați, sunt internați de regulă în
secțiile de boli interne, unde beneficiază de îngrijire multidisciplinară de
cele mai multe ori. Statisticile arată că anemia este întâlnită în multe boli
cronice, cum ar fi: artrita reumatoidă 30–60%, insuficiența cardiacă 30–50%,
bolile intestinale inflamatorii cronice 30–80%, diabetul zaharat 20–40%,
insuficiența renală cronică 40–60%.
Studii
multicentrice din SUA au arătat că la pacienții internați în secțiile de
terapie intensivă anemia este frecventă, iar incidența este în relație directă
cu perioada internării, pacienții rămânând anemici pe parcursul internării
chiar după ce au fost transfuzați. De altfel, cea mai frecventă anemie este cea
microcitară, feriprivă sau cronică simplă, care în niciun caz nu face obiectul
primar al investigațiilor hematologice, ca să nu mai vorbim de puncția
medulară, care necesită investigarea pierderilor, sau chiar al absorbției
deficitare, investigate de alte specialități medicale.
Pe
măsură ce specialitățile medicale s-au concentrat pe supraspecializare, devine
tot mai greu să internezi un caz care necesită abordare multidisciplinară, așa
cum e și cazul pacienților cu sindrom anemic, ceea ce creează o anumită
presiune asupra secțiilor de hematologie. Aceasta, chiar dacă, în mod evident,
hematologia este în prezent o specialitate în care majoritatea pacienților au
afecțiuni hematooncologice, imunodepresive, care impun internarea, în anumite
condiții, a pacienților.
Lipsurile
din asistența medicală primară și mai ales din sistemul social de îngrijiri la
domiciliu fac ca pacienții cu boli cronice să ajungă în stadii decompensate,
care puteau fi evitate prin îngrijirea medicală periodică. Acești pacienți
supraaglomerează unitățile de urgență și implicit, secțiile aferente. Anemia
reprezintă, de fapt, un simptom al deficiențelor din sistem, care, de multe
ori, afectează grav actul medical și pun medicii să accepte compromisul,
inclusiv acela de a interna un pacient fără indicație de internare în secția
respectivă, sub presiunea socială pe de o parte, dar și a colegilor, la rândul
lor, supraaglomerați.
