Organizația mondială a sănătății
a comunicat în anul 2013 cifra de 39 de milioane de copii și
adolescenți care suferă de ADHD, estimat a afecta 5 până la 7%
din numărul total de copii. În timpul creșterii și dezvoltării,
afecțiunea se ameliorează la circa jumătate din copiii afectați.
Restul (aproximativ 20 de milioane la nivel global) continuă să
aibă simptome responsabile pentru lipsa de adaptare, performanțele
scăzute și dificultățile de viață socială, familială și de
grup.
După datele comunicate de guvernul
SUA, 4,4% din adulții americani (circa 10 milioane de indivizi) sunt
afectați de ADHD și numai un sfert din aceștia sunt identificați
și tratați. Forma adultă a ADHD se asociază cu depresia,
anxietatea și boala bipolară. Nu se poate stabili ușor care din
aceste tulburări se manifestă prima și este cauza apariției
celorlalte. Adulții netratați au un procent crescut de dependențe
chimice și dificultăți în a menține o slujbă sau a continua o
relație pe termen lung.
Sindromul se manifestă prin
neliniște, nerăbdare, impulsivitate, amânarea îndeplinirii
sarcinilor, dificultate în concentrare și incapacitatea de a duce
la bun sfârșit o acțiune. De asemenea, este caracterizat și de
întârzierile cronice, inabilitatea de a stabili prioritățile,
întârzierea plăților curente, epuizarea, abandonarea studiilor și
eșecurile repetate. Toate acestea au la bază un dezechilibru al
neurotransmițătorilor din creier, care duce la „afectarea
majorității elementelor de viață“. Treptat, prestigiul
individual este alterat de insuccesele repetate din diferite domenii,
creându-se baza apariției deprimării.
Sunt cunoscute trei forme clinice ale
ADHD: cea cu predominanța lipsei de atenție, cea asociată cu
hiperactivitate și forma clinică, în care cele două simptome
principale sunt asociate. Deoarece nu există niciun test de
laborator și nicio metodă de diagnostic specific, confirmarea
afecțiunii se bazează pe analiza simptomelor din prezent și din
trecut, pe revizuirea performanțelor școlare și pe rezultatele
chestionarelor amănunțite.
Încă de la vârsta copilăriei,
ADHD se asociază cu alte tulburări: dificultăți de învățare,
sindromul Tourette, tulburări de comportament cu violență,
agresiune, crize de furie, furt, înșelăciune, minciuni, somnolență
diurnă, tulburări afective, sindromul obsesiv-compulsiv, tulburări
de somn, întârzierea vorbitului, dificultăți de exprimare,
enurezis și lipsa coordonării. Sindromul deficitului de atenție și
hiperactivitate este rezultatul interacțiunii dintre multipli
factori genetici și de mediu și este mai frecvent întâlnit la
prematuri și la cei cu antecedente familiale. S-au făcut reale
progrese în înțelegerea mecanismului bolii, care se datorează
unor deficite în sistemele de neurotransmitere mediate de dopamină
și norepinefrină, sisteme care controlează o multitudine de
procese cognitive. Determinările de laborator au arătat o scădere
a nivelului norepinefrinei și metaboliților ei în urină și
plasmă. De asemenea, o diminuare a volumului în cortexul prefrontal
al emisferei drepte a fost remarcată la cei afectați.
În tratamentul adulților cu ADHD,
liniile principale sunt medicația stimulantă și nestimulantă
(amfetamine, metilfenidat, bupropion, guanfacin, clonidină) și
terapia cognitiv comportamentală. Recent, studiile au evidențiat
rolul benefic al exercițiilor fizice viguroase, practicate zilnic,
prin care se stimulează formarea de neurotransmițători. Pe lângă
alte efecte secundare (psihoze, manii), medicația specifică a fost
incriminată în efectul de blocare a capacităților creatoare.
În societatea modernă, existența
unei tulburări neuropsihice adesea trecută cu vederea și
necorectată la vârsta copilăriei, așa cum este sindromul
deficitului de atenție, este responsabilă de numeroase eșecuri
individuale și dezvoltarea unor patologii secundare grave, având
consecințe sociale distructive în comunitățile adulte.
