Iată poate o temă de cercetare în secțiile de terapie intensivă
din spitalele românești. Un caz recent în familie m-a făcut să reflectez asupra
unor aspecte care nu țin de competențe medicale sau profesionale, ci, mai
degrabă, de ani de acasă, de grijă față de un seamăn aflat în suferință, de
bunătatea cu care profesioniștii din sănătate înțeleg să își facă datoria.
Cineva apropiat a petrecut 40 de zile în secția de terapie
intensivă a unui spital public din Capitală, cu o bună reputație. Cineva de
încredere m-a asigurat că pacientul internat este tratat la standarde înalte
din punct de vedere tehnic. Altceva mai bun nu era de făcut în situația lui și
în acel spital. În plus, pacientul a apreciat mult interacțiunile cu
majoritatea medicilor care s-au perindat pe la capul patului său înconjurat de
atâta tehnologie dătătoare de viață. Mare parte dintre asistenți și infirmiere
răspundeau prompt solicitărilor lui. Marea lui problemă era că nu se putea
odihni. Vă puteți imagina că în secția de terapie intensivă a unui important
spital de urgență lumina nu se stinge și nici liniște nu prea are cum să fie.
Aparatele de monitorizare produc alarme, pacienți vin sau pleacă, sunt manevre
de efectuat, perfuzii de schimbat tot timpul sau vizite dese ale medicilor pe
secție. Dar dacă ar fi fost numai atât! Personalul vorbea tare – chiar și acei
oameni drăguți care îi răspundeau prompt tuturor solicitărilor. Nu era clar
dacă era absolută nevoie să se întâmple chiar așa. Și, în mod cert, nu era
cazul atunci când se discutau o seamă de lucruri care chiar nu aveau de-a face
cu sănătatea cuiva din salon. A fi singura persoană conștientă din salon devine
astfel mai degrabă o veste nu tocmai bună atunci când ți-ai dori să poți
închide și tu un ochi. Să te trezești ceva mai odihnit, să poți accepta mai
ușor că o bună bucată de timp vei sta țintuit la pat de niște aparate și de
niște perfuzii, să nu te poți deplasa sau îngriji singur.
Mă gândeam la un moment dat care ar fi experiența oricărei
persoane care lucrează în secția ATI dacă ar fi țintuit experimental – fie și
pentru o singură zi – în patul unei secții similare, chiar și fără să aibă
vreun moment sentimentul că îi este viața în pericol sau să i se facă perfuzii.
Doar să nu poată dormi noaptea, să audă din când în când manșeta tensiometrului
umflându-se, să ceară cuiva ajutor ca să își facă nevoile, să accepte să fie
spălată de altcineva, să nu poată citi sau sta pe Facebook cu prietenii, să nu
știe cât este ceasul. Probabil că ar percepe experiența puțin diferit și poate
că și-ar face și treaba ușor diferit. Și poate că acest „ușor” ar conta.
M-am întrebat dacă sunt singurul care își pune astfel de
întrebări. Și, cum îmi spunea un bun prieten, dacă ai o dilemă, mergi la
Google, probabilitatea că nu ești singurul care se confruntă cu ea este uriașă.
Am fost și am aflat. Iată și o a doua sugestie, ceva mai serioasă de data asta.
S-ar putea face un studiu referitor la calitatea experienței pacienților în
secțiile noastre ATI. Așa cum a fost făcut un studiu* în Africa de Sud, care
sper să inspire medicii de pe secțiile de terapie intensivă din țară. Am putea
afla că sunt lucruri asupra cărora nu putem interveni: lumina din salon,
existența alarmelor, monitorizarea tensiunii arteriale, colaborarea
personalului în timpul manevrelor etc. Dar sunt destule lucruri la care ne-am
putea gândi pentru a crește confortul și așa pus la încercare al pacienților
internați în aceste secții: vorbit la volum redus și la subiect, pacienții să
cunoască numele asistentelor, oferirea posibilității de a ști cât este ceasul,
informarea corespunzătoare referitoare la situație, evoluție și eventuale
constrângeri etc.
Inspirație și succes!
*Ehlers VJ et al.
Factors contributing to sleep deprivation in a multidisciplinary intensive care
unit in South Africa. Curationis. 2013 Feb 11;36(1):E1-8
