28
februarie 1785. Ar putea să pară nepotrivit pentru aceste zile de
început de martie, dar o să pornim de la scrieri crude. Nu mai
crude însă decât realitatea. „Modul de execuție prin tragerea
pe roată a lui Horea și Cloșca a fost următorul: au fost legați
la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini și
picioare li s-au introdus din loc în loc bucăți de lemn. Între
bucățile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de
execuție, provocând fracturarea porțiunii respective de os și
provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuție era o roată
obișnuită de car, cu butucul plin și neferecată, prevăzută cu o
lamă de fier ca un cuțit. Intervalul prescris pentru loviturile cu
roata era de trei minute, pentru a prelungi suferința condamnatului.
Dacă acesta leșina după o lovitură, el trebuia trezit prin
aruncarea peste el a unei găleți de apă, iar supliciul continua.
Scopul călăului era să țină condamnatul treaz și în viață
cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de
grație se dădea asupra inimii și era letală. După moartea
condamnatului, trupul îi era despicat în bucăți de către călău
și ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de
condamnare.”
„Spre
a impresiona adânc poporul și a-i vârî teroarea în suflete,
peste 6.000 de oameni, dintre cari 2.515 țărani români ca delegați
din 419 comune, fură aduși la locul supliciului ca să ia parte la
acest îngrozitor spectacol neronian.” Trebuie spus că „ambii
martiri au primit, înainte de execuțiune, îngrijirile mângâietoare
ale bisericii din partea preotului ortodox din Alba Iulia, Nicolae
Rațiu, care însă după execuția lui Cloșca a căzut leșinat”.
La
fel de crudă este istorisirea prinderii conducătorilor răscoalei
moților din Munții Apuseni: „Prinderea lor s-a întâmplat în
ziua de 27 decembrie, sub un brad pe jumătate găunos, în jurul
căruia puseseră niște crengi de lemne și făcuseră un foc mare
ca să se încălzească. Țăranii, de cari m-am folosit eu, au dat
de urma lor pe zăpada proaspătă ce căzuse de curând și dânșii
prinseră mai întâi, la o depărtare mai mică, pe un păzitor al
revoluționarilor, pe care îl siliră să le descopere locul unde se
află căpitanii. Țăranii, cari se angajase să-i prindă, erau
șapte inși la număr, dintre cari numai patru mai aveau puști, și
aceștia patru plecară înainte și când se apropiară de colibă,
Horia îi primi ca pe amici și-i întrebă dacă umblă cumva după
vânat, la care ei răspunseră că da, sunt siliți să caute vânat
pentru armată, dar nu pot să capete nimic și de jumătate sunt mai
înghețați. Atunci Horia îi invită să șează la foc”. Amici.
Au
trecut mai bine de 230 de ani. De zece ani încoace, în fiecare an,
la Albac, Asociația „Țara Iancului, iubirea mea”, în
colaborare cu cluburile de elevi voluntari „Crăișorii”, având
susținerea meritorie a autorităților locale, organizează
comemorarea martirilor din Munții Apuseni. Anul acesta, comemorările
au avut loc în perioada 24–25 februarie. Este de subliniat în mod
deosebit modul de organizare, colaborarea lăudabilă între
profesori și elevi și între elevi, transmiterea mesajului peste
timp, modul în care tinerii pot crește în Europa actuală fără a
uita apartenența la neam și țară, dimpotrivă, întărind
identitatea națională – fără de care nu se poate. Ar fi frumos
ca mulți români să vadă și să trăiască în direct momentele
create de participanții de la Albac. În vremurile tulburi pe care
le trăim, pentru a putea continua o viață mai bună împreună, în
colaborare, cu gândul la activități desfășurate în echipă,
colegial, pentru a putea elimina sau diminua influențele negative
ale unor posturi de televiziune care instigă la „luptă de clasă”,
la ură și chiar la violență, trebuie să ne întoarcem la istorie
și la originile sănătoase ale poporului român, învățând din
greșeli, încercând să împiedicăm repetarea lor. Într-o lume a
„lipsei de timp”, este bine ca, măcar din când în când, să
spunem „stop”, să ne oprim și să trăim momente de întărire,
să le transmitem și către ceilalți și să nu uităm că nimic nu
se poate face în afara comunității, a comuniunii.
Am
să amintesc – datorită ineditului – una din temele prezentate
la Albac: „Costumul popular din zona Zarand–Gurahonț, moștenit
de la moții lui Horea, purtat astăzi cu onoare”. Entuziasmul
prezentatoarei, care a adus cu sine un geamantan de costume populare,
pe care le-a prezentat, rând pe rând, a cuprins pe toți invitații.
Și, chiar dacă soarele ne-a așteptat relativ călduros, copiii nu
au putut să demonstreze în întregime frumusețea portului popular
din cauza temperaturii de afară. Am fost întâmpinați de sunetele
tulnicelor, apoi s-a săvârșit slujba de pomenire a eroilor și,
încet-încet, am început să ne gândim la întâlnirea de anul
viitor. În final s-a intonat „Imnul Crăișorilor”.
La
trecerea dintre februarie și martie, să ne gândim și la alte
exemple pozitive, legate de colegialitate și de dorința întăririi
acesteia în sensul ideii de la care a pornit această rubrică. Am
recitit de curând un articol publicat în ziarul „Lumina” –
„Medicii rezidenți trebuie ajutați să rămână în țară”.
Citez: „Există oameni reper, dar aș fi vrut ca numărul lor să
fie mai mare. Pentru mine contează foarte mult principiile după
care se ghidează un medic. Cine își dorește să facă doar bani,
cine vede pacientul numai ca pe o sursă de venit nu cred că poate
fi un model. Am găsit modele în facultate și oameni care practică
medicină din pasiune”. Chiar dacă ulterior s-a dedicat în
special activităților medicale, la patul bolnavilor, autorul este
între absolvenții unei burse renumite la nivel european și printre
puținii coautori la un articol publicat într-o revistă cu factor
de impact mai mare de 9. Dintre activitățile la care a participat
ca student și ca medic amintește: „în postul sfintelor Paști,
am inițiat o campanie pentru copiii din Valea Plopului, care a fost
un succes neimaginat. Am fost foarte surprinși noi, cei care ne-am
ocupat de organizarea acestei campanii, că foarte mulți studenți
la medicină au dorit să ne însoțească atașat de cei mici și
continuă să meargă periodic”. A fost un alt exemplu de
colaborare, de colegialitate.
Un
nou martie: noi speranțe. Speranța nu trebuie să dispară
niciodată. Dorința și aplicarea colegialității în toate
activitățile noastre, întărirea spiritului de muncă în echipă
trebuie să ne însoțească permanent. La mulți ani tuturor
colegelor, tuturor domnișoarelor și doamnelor!
