Cel mai
descărcat articol din ultimele trei luni al prestigiosului Journal of Health
Economics (DiMasi JA et al. – Innovation in the pharmaceutical industry:
new estimates of R&D costs) prezintă noi estimări privind costurile de
cercetare-dezvoltare în industria farmaceutică. Materialul a devenit disponibil
online în februarie și va apărea în print în mai. Articolul reiterează un studiu
din 2003, desfășurat de aceiași cercetători de la trei universități americane –
Tufts, Duke si Rochester. Pe scurt, autorii au analizat costurile de dezvoltare
și cercetare clinică pentru 106 compuși noi folosind date obținute prin sondaj
confidențial de la zece companii farmaceutice care reprezintă 35% din volumul
de vânzări și de cheltuieli de cercetare-dezvoltare al primelor 50 de companii
farmaceutice globale. Dincolo de aceste date autoraportate, metodologia
autorilor se bazează pe o serie de presupuneri și aproximări, precum metodele
de alocare la nivelul aceleiași companii a costurilor compușilor „eșuați“ către
cei care au obținut autorizație de punere pe piață sau metodele de estimare a
costului capitalului. Cu toate acestea, materialul e un excelent punct de
plecare pentru cei interesați de o introducere rapidă sau de o reîmprospătare
temeinică în ale dezvoltării domeniului, dincolo de prezentări circumstanțiale
și studii de caz izolate.
Studiul oferă
două mesaje-cheie pentru cum au evoluat principalii indicatori de succes ai
industriei în ultimul deceniu. Întâi, rata de succes a compușilor testați s-a
înjumătățit. Probabilitatea medie ca o moleculă care intră în teste clinice de
fază I să primească autorizație de punere pe piață a scăzut cu aproximativ 50%
în termeni relativi și cu 10% în valoare absolută, de la 22% la 12%.
Consecințele pentru costuri sunt ușor de înțeles, întrucât riscul de eșec și
cheltuielile asociate trebuie absorbite cumva. Practic, o moleculă care obține
aprobare de comercializare trebuie să compenseze, în medie, pentru alte
șapte-opt care nu au ajuns atât de departe.
Partea cea mai
suculentă a analizei se referă la costuri. Costurile totale de
cercetare-dezvoltare, incluzând și costul capitalului, au crescut în termeni reali
de două ori și jumătate în ultimul deceniu. Astfel, costul total mediu per
compus aprobat, care include cheltuielile de cercetare-dezvoltare și
cheltuielile postaprobare, se ridică la 2,87 miliarde de dolari (la valoarea
din 2013). Jumătate din această sumă medie este reprezentată de cheltuielile cu
testele clinice (1,46 miliarde), în timp ce studiile de laborator care preced
testele pe oameni reprezintă puțin peste un miliard. În ultimul deceniu, costul
cheltuielilor curente și cel al capitalului au crescut ambele cu o rată medie
anuală de 8–9%. Aceste estimări se referă la întregul eșantion de produse
incluse în analiză și maschează diferențe între diferite tipuri de molecule,
întrucât nu toate produsele consumă același volum de resurse. De exemplu, costurile
pentru testele clinice ale moleculelor pentru aparatul cardiovascular și ale
antiinfecțioaselor sistemice sunt constant mai mari decât cele ale moleculelor
din alte clase. Determinanții acestor creșteri semnificative ale costurilor
merită o privire mai detaliată. Creșteri de magnitudini relative comparabile au
fost puse în evidență pentru toate fazele de dezvoltare a unui produs, semn că
structura procesului de cercetare-dezvoltare-aprobare nu s-a modificat
substanțial de-a lungul timpului. Dacă ne uităm la moleculele aprobate, nu
durează mai mult să dezvolți un produs astăzi decât acum zece-douăzeci de ani:
duratele medii ale tranziției produsului prin diferitele faze ale procesului au
rămas relativ constante. Fiecare dintre etapele principale durează, în medie,
între 20 și 30 de luni calendaristice, însă variația între compuși este
substanțială: rareori se întâmplă ca parcurgerea unei singure etape să dureze
mai puțin de un an, dar deloc rar să dureze peste patru ani.
Principalii
determinanți ai creșterii costurilor sunt, în schimb, creșterea cheltuielilor
curente cu dezvoltarea și creșterea ratei de eșec. De exemplu, rata de succes
este în mod semnificativ mai mare pentru molecule mari (produse
biofarmaceutice, 29%) față de moleculele mici tradiționale (9%), fapt reflectat
și în costurile clinice medii per produs aprobat, cu aproximativ 45% mai
ridicate pentru molecule mici decât pentru biofarmaceutice. Acești doi factori
sunt legați între ei, însă o explicație certă privind cauza din spatele lor rămâne
dificil de identificat. Este foarte plauzibil ca reglementările tot mai stricte
privind testarea și aprobarea acestor produse, impuse de agențiile naționale
și/sau continentale, să își spună cuvântul. Studiile clinice au design tot mai
complex, trebuie să înroleze tot mai mulți pacienți și să colecteze date
privind tot mai mulți indicatori, inclusiv costuri și calitatea vieții. Aceste
trenduri au făcut ca volumul de date colectat într-un studiu clinic de fază III
tipic să se dubleze între 2000 și 2010, cu implicații directe asupra
cheltuielilor pentru desfășurarea unui astfel de studiu. În același timp,
criteriile de aprobare au devenit mai stricte, cu implicații asupra ratei de
succes. În plus, speculează autorii, agențiile de reglementare pot avea și o
atitudine mai prudentă către a oferi autorizații, având în vedere expunerile
mediatice majore asociate controverselor postlansare legate de produse precum
Vioxx sau Avandia.
Prea puține par
să se fi schimbat în inovația farmaceutică, așadar, conform acestei priviri de
ansamblu. Deși citim frecvent despre tot felul de inovații tehnologice și de
business care promit să „schimbe jocul“, măsura în care industria în ansamblul
său le absoarbe nu se vede foarte clar. Medicamentele noi se dezvoltă conform
acelorași cicluri și costă tot mai mult, într-un ritm de creștere a costurilor
comparabil cu cel din anii ʼ80 ai secolului trecut. Spirala costurilor din
sănătate continuă, așadar, și nu vom vedea prea curând tehnologii sigure și
accesibile ca preț în afara unor inovații care să fie nu de laborator, ci de
birou – specific, privind modalitățile de finanțare ale acestor costuri
crescânde. În altă ordine de idei, siguranța are un preț pe care îl plătim,
anticipat, cu toții. Contribuția etosului de business al industriei
farmaceutice rămâne piesa de puzzle care poate întregi substanțial acest
peisaj. După cum fac trimitere și autorii articolului în fraza de final, studii
privind evoluția productivității industriei farmaceutice de-a lungul timpului
ne-ar lămuri ceva mai mult dacă aparentul tavan de sticlă al inovației e mai
degrabă unul al științei sau unul al voinței.