La un an şi puţin de la aplicarea reformei sistemului medical american,
popular cunoscută sub porecla Obamacare, rezultatele bune şi rele, ca şi
efectele neanticipate îşi fac apariţia. De fapt, o nouă lege introdusă în viaţa
şi activitatea unei societăţi seamănă surprinzător de mult cu un nou medicament
aprobat pentru tratamentul unei boli. Aprobarea, bazată pe studiile
experimentale şi clinice, trebuie să dovedească eficacitatea şi inocuitatea
noului produs. Cu toate acestea, medicina a văzut de multă vreme şi continuă să
vadă cum noile tratamente pot să dezvăluie, după o folosire mai îndelungată,
efecte secundare indezirabile, unele doar neplăcute, altele periculoase şi
nocive.
Şi Obamacare, care influenţează o şesime din sistemul economic al Statelor
Unite, se arată capabilă să creeze schimbări nedorite, ale căror efecte depăşesc
graniţele practicii medicale.
Un articol recent publicat în The Wall Street Journal analizează
mecanismele prin care peisajul asistenţei medicale din SUA se schimbă rapid. În
faţa pericolului de a se vedea falimentare, spitalele din fiecare stat au ales
fie calea consolidării, prin înghiţirea altor spitale şi a multor/majorităţii
practicilor medicale din zonă, fie calea de a se lăsa cumpărate. Aceasta a dus
ca, în numai 15 luni, să apară un număr
record de achiziţii şi comasări de spitale, cu apariţia unor jucători
principali în anumite regiuni. Numai în anul 2014 au fost 95 de astfel de acte,
iar în anul precedent numărul a fost de aproape 100 de uniri şi consolidări.
Este un fapt cunoscut de multă vreme că monopolizarea unui segment mare al
pieţei aduce după sine scăderea competiţiei şi creşterea preţurilor. Alte
efecte sunt scăderea calităţii produselor, în cazul de faţă calitatea actului
medical. Încă din 1890, Congresul American a votat Sherman Act, care
limitează monopolismul şi protejează piaţa liberă şi consumatorii. Cel care a
mărit sfera de aplicare a acestei legi şi a introdus obligativitatea ca orice
acţiune de fuzionare din lumea economică să fie aprobată de o instanţă a fost
cel de-al 27-lea preşedinte american, William Howard Taft. A dat astfel o mare
lovitură trusturilor cu tendinţă de a generaliza controlul pieţelor şi a
introdus acţiunile guvernamentale de protecţie pentru micii producători şi
pentru consumatori. Politica lui a legiferat piaţa liberă şi concurenţa nestânjenită,
care aduce cu ea şi scăderea costurilor. Legile şi reglementările antitrust
sunt o caracteristică a economiei americane şi au funcţionat în direcţia dorită
pentru mai bine de un secol.
Există mai multe exemple de imixtiune în economie şi finanţe a echipei
Obama, precum sprijinirea financiară a marilor bănci, subvenţionarea anumitor
companii (dintre care multe au eşuat lamentabil), participarea directă în
proprietatea firmei General Motors etc. Dar cea mai vizibilă acţiune de amestec
în procesul economiei este reforma sistemului medical. Guvernul american actual
încurajează fuzionările, al căror rezultat este crearea unor mamuţi de asistenţă
medicală, prea mari pentru a li se putea face concurenţă.
Judecătorii au încercat să stăvilească aceste tendinţe, iar recent,
judecătoarea Janet Sanders, de la curtea superioară a statului Massachusetts, a
oprit grupul Partners Healthcare-Harvard din tentativa de a achiziţiona alte
spitale. În alte state s-au înregistrat multiple acţiuni ale tribunalelor care
s-au opus monopolizării sănătăţii.
Grupul US Oncology, care a recrutat peste 1.000 de specialişti oncologi,
controlează 20% din piaţa bolnavilor de cancer din SUA şi a fost de curând
achiziţionat de firma Mckesson Corp., unul dintre cei mai mari distribuitori de
medicamente din ţară. Cum medicamentele pentru boli canceroase sunt printre
cele mai scumpe, este uşor de imaginat ce profituri uriaşe va face această
asociaţie de spitale şi reţele de distribuţie.
Sunt şi avantaje ale fuzionării spitalelor, printre care omogenizarea
strategiilor de tratament, o mai rapidă răspândire a ultimelor progrese ale
specialităţii şi o dezvoltare mai uniformă a tehnologiilor din fiecare spital.
Dar dezavantajele primează şi cele mai importante sunt scăderea posibilităţii de alegere a pacienţilor şi controlul pieţei,
cu ridicarea progresivă a preţurilor.
Prin agenţia guvernamentală Medicare (care acoperă peste 60% din costurile de spital), puterea de influenţă a
executivului american asupra spitalelor este foarte mare. Din numărul total de
5.000 de spitale, este de aşteptat ca multe dintre ele să dispară sau să fie
reprofilate. Prin crearea unor unităţi spitaliceşti monopolizatoare, numai
câteva în fiecare stat, s-ar putea ca dialogul dintre guvern şi unităţile de
asistenţă medicală să se „simplifice“, în sensul că nu ar rămâne mai mult de
câteva duzini de „mari producători medicali“ în toată ţara.
Să fie acest fenomen un preambul la o a doua fază a reformei sistemului de
sănătate american? Ţinteşte guvernul actual schimbări care să uşureze
introducerea în viitor a unui sistem medical cu un singur „plătitor“, care ar
fi guvernul însuşi?
