Mai multe proiecte de reformă în sănătate au încercat,
de-a lungul anilor, să schimbe statutul spitalelor publice. O categorie
importantă o reprezintă însă spitalele clinice şi spitalele universitare; la un
moment dat, s-a vehiculat chiar ideea ca aceste spitale să fie preluate de
universităţile de medicină. Aceste unităţi medicale joacă însă şi un important
rol în sistemul naţional de medicină de urgenţă. Care ar trebui să fie soluţia
pentru a optimiza deopotrivă activitatea clinică şi pe cea universitară? (Dr. A. M.)
Încercând să răspund întrebării, am cerut părerea
câtorva prieteni din România, profesori la universităţi de medicină şi
farmacie. Unul dintre ei mi-a scris: „Eu sunt pentru ca spitalele universitare
să fie preluate de universităţi. Mă rog, de acele universităţi care îşi asumă răspunderea.
Majoritatea medicilor sunt cadre universitare, şefii de secţie sunt numai cadre
universitare, (…) subordonarea e faţă de un manager strict dependent de
factorul politic. Universităţile româneşti au multe defecte, dar sunt ultimele
redute în care factorul politic nu îşi face complet mendrele“. La polul opus,
un alt prieten crede că „Preluarea de către universităţi are un substrat de
interes personal şi, în opinia mea, va crea haos din cauza lipsei de mecanisme
financiare şi de decizie la universităţi“.
Am lucrat în două spitale administrate de
universităţi publice, mai întâi la Upstate Medical College, în Syracuse, New
York, şi apoi la University of Connecticut School of Medicine, în Farmington.
În amândouă cazurile, educaţia studenţilor şi rezidenţilor avea loc la spitalul
universitar („nava amiral“), la un spital privat şi la un spital al Veterans
Administration, proprietate a guvernului federal al Statelor Unite. Avantajele
integrării şcolii de medicină cu spitalul universitar erau de natură
interdisciplinară şi scolastică, prin acces facil la experţi din toate
domeniile, atât clinice, cât şi din disciplinele fundamentale. Dezavantajele
erau de natură bugetară; spitalele aveau, în fiecare an, un deficit
impresionant. Acest deficit necesita negocieri prelungite, uneori umilitoare,
între conducerea şcolii de medicină şi a spitalului universitar, pe de o parte,
şi, pe de altă parte, oamenii care ţineau (strâns) în mână baierele pungii,
adică guvernatorul statului şi membrii corpului legislativ. În anii în care
statul avea bani, lucrurile mergeau ca pe roate. În ceilalţi ani, salariile
corpului didactic şi angajările erau îngheţate, se exercitau presiuni asupra
noastră, pentru a creşte „productivitatea clinică“ (de exemplu, numărul de
bolnavi pe oră în cabinetele de consultaţii), ba chiar se şi „împrumutau“ bani
din granturile de cercetare, pentru acoperirea cheltuielilor curente. Una peste
alta, moralul profesorilor era destul de scăzut şi mulţi dintre noi au părăsit
aceste facultăţi-spitale publice, în favoarea universităţilor sau a spitalelor
private, în care cele două entităţi sunt complet separate din punct de vedere
administrativ şi financiar.
Măsura în care cei ce predau astăzi în
universităţile de medicină şi farmacie au cunoştinţele, talentul, timpul şi răbdarea
pentru a conduce eficient şi responsabil maşinăria complexă a unui mare spital
(sau mare număr de spitale) este necunoscută. În plus, în România, pericolul
preluării oricărui spital public de către orice altă instituţie bugetară este
de natură financiară. Spitalele publice din ţară pierd bani în fiecare zi şi nu
există nicio soluţie pentru prevenirea acestui deficit. Un deficit care ar
trebui absorbit de şcolile de medicină şi care le-ar reduce şi mai mult
resursele disponibile acum, de bine de rău, pentru cercetare şi educaţie. Aşa că
voi vota, în această chestiune, spunând la
guerre, c’est une chose trop grave pour la confier a des militaires, citându-l
pe Georges Clemenceau (1841–1927), politicianul care a condus Franţa până la victorie
în 1918 şi a făcut posibilă unirea pământurilor majoritar locuite de români,
prin Tratatul de la Versailles.
Şi, dacă îi amintim dictonul în acest
articol, o facem nu numai cu devoţiunea pentru un coleg (student strălucit la
École de Médecine, la Paris), ci şi pentru că se aplică oricărei situaţii care
cere luciditate, simţul echilibrului, demnitate, curaj şi – mai ales – aequanimitas, distanţa emoţională care
permite exprimarea deplină a acestor calităţi.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.