„Unul
dintre motivele pentru care am tot amânat să vă scriu este că am încercat să am
cât mai clare în minte exemplele de necolegialitate (și mai puțin de
colegialitate) pe care vreau să vi le descriu. Înainte de toate, ar trebui să
spun că mie anul trecut mi-a lăsat un gust amar. Cu excepția a trei stagii
(unde am simțit că respectivele discipline și-au dat interesul și s-au
preocupat ca noi, studenții, să putem învăța cât mai bine), celelalte au fost
«ca să fie».“ Am primit acest mesaj de la una dintre studentele cele mai
preocupate de a învăța cu care am lucrat în ultimii cinci-zece ani. Cu alte
cuvinte, am încredere că nu exagerează, ci istorisește situații reale cu care
s-a confruntat.
„Fraza:
«Am fi vrut să vă arătăm câte ceva, dar din păcate sunteți prea mulți» a fost
laitmotivul anului. Nu cred că are rost să comentez lipsa de sens a aruncării
acestei «vini» pe umerii noștri și nici utilizarea ei ca paravan pentru lipsa
dorinței de implicare în modelarea viitorilor medici (am participat la stagii
în care îmi doream să rămână acasă, să chiulească mai mulți colegi, astfel
încât domnii doctori să considere că suntem «suficient de puțini» ca să ne
arate și nouă ceva).“ Nu pot să trec ușor mai departe, pentru că îmi pasă. De
micii viitori colegi, de viitorii medici, de pacienți, de ceea ce se întâmplă
și se va întâmpla în sistemul din care fac parte. Aceste realități sunt foarte
apăsătoare. Și mă gândesc în perspectivă: un student este încă un copil. Nu mai
este un copil maleabil, ușor de influențat în bine. Este (sau se crede) deja
mare, de multe ori se întreabă „ce știu ăștia, de ce să le ascult sfaturile?“
și își spune „eu știu mai bine“. De multe ori greșește, iar ulterior, dacă este
conștient și conștiincios, învață din greșelile proprii sau ale altora. Dar,
atunci când trece prin situații precum cele povestite mai sus, este posibil să
„cedeze“, să ajungă să i se pară că acesta este normalul, că altfel nu se
poate, că dacă toți fac așa „de ce să nu fac și eu la fel?“. Din acest cerc
vicios, unii nu reușesc să mai iasă. Iar asta se poate transforma în eroare de
sistem, care se transmite și ar putea deveni preponderentă. Și care ne face rău
tuturor.
„Stagiul
de (...) a avut asupra mea un impact mare, și din nefericire nu unul pozitiv.
Eram invitați la cursuri unde ni se citea de pe slide-uri, după ce așteptam
până la două ore să «binevoiască» cineva să facă măcar și acest lucru. Dacă
intram în blocul operator, eram complet ignorați, ba chiar am înțeles că unii
dintre domnii doctori își programau în mod expres operațiile astfel încât
studenții să fie la cursuri și să nu poată participa. Când am avut nevoie să
revin la spital deoarece voiam să fac o prezentare pentru SSCR despre cazul
unui pacient văzut pe secție în timpul stagiului, am fost întrebată, ironic și
malițios, de ce am venit acolo, nu am înțeles din timpul stagiului că nu îi
interesează să aibă de a face cu studenții?
De
aceeași zeflemea și lipsă de cooperare am avut parte și în stagiul următor,
unde orice întrebare rostită de noi era răsplătită cu o persiflare absolut
gratuită. În blocul operator nu ni se permitea să mergem pentru că «nu pentru
asta sunteți în acest stagiu», iar când, după îndelungi insistențe, mi s-a
permis să intru ca mâna a treia, înainte de a începe mi s-a spus foarte clar și
răspicat: «sper că știi toate instrumentele, pentru că eu nu stau acum să te
învăț pe tine». Am înțeles eu oare greșit? Conceptul de stagiu nu a fost propus
și ca să orienteze studentul către o anumită specializare? Într-un stagiu nu ar
trebui să înveți măcar cam în ce constă acea specializare? Dacă toate
informațiile «practice» ni le luăm din practica de vară sau din activitățile
noastre extracurriculare, atunci de ce mai există stagii?“. Dacă i se pare
cuiva că acest copil nu are dreptate, să îmi spună.
„Comparând
toate acestea cu ceea ce am avut ocazia să văd ca student Erasmus, eu am ajuns
la o singură concluzie: ar fi implicat mai puțin efort și ar fi fost posibil să
facem lucrurile mai bine. În diversele probleme cu care ne confruntăm în
universitatea noastră, ei au găsit soluții. În primul rând, învățatul «pentru
notă» și «competitivitatea nocivă» dintre studenți sunt anulate de lipsa
ierarhiei taxă/buget, care duce, până la urmă, la organizarea unui învățământ
de calitate, centrat pe scopul final, viitorul medic-viitorul om. Există doar
două culoare, iar componența lor este determinată după inițiala numelui de
familie: primul cuprinde numele cu inițiale A–K, iar al doilea L–Z; niciun
conflict de interese și nicio discrepanță între calitatea și condițiile de
învățare pentru cele două culoare. Profesorii care ne-au ținut cursurile sunt
bine pregătiți, se pune mult accent pe informații utile și pe explicații
logice. Mi-am reamintit cum arată o sală plină de studenți (ca la Institutul
«Cantacuzino»). Mi-am și explicat acest lucru prin faptul că aici (ca și la
unele dintre cursurile noastre de acasă) au de ce să vină la curs. În ceea ce
privește practica în spital, sistemul lor este total diferit: au câteva stagii
obligatorii (medicină internă în anul 3, cardiologie și endocrinologie în anul
4, organe de simț în anul 5), în rest putând să opteze pentru alte stagii după
interesul fiecăruia (pot face maximum opt stagii opționale pe an). Participarea
la acestea se face cu programare, pe o secție fiind acceptați în același timp
de la unul la cel mult cinci studenți. Îmi aduc aminte că, atunci când am
făcut, ca student Erasmus, stagiul de chirurgie, am observat o diferență
«incredibilă» față de ceea ce vă povesteam mai sus – medicii, asistenții și
infirmierele, toți demonstrează un respect deosebit față de cei din jur;
pacienții sunt tratați cu multă răbdare și atenție, iar rezidenților sau
studenților li se răspunde întotdeauna la întrebări fără a li se imputa
nepriceperea. Citind unul dintre articolele dumneavoastră din «Viața medicală»,
mă gândeam că și eu mă trezeam în fiecare dimineață la ora 6 pentru a ajunge la
spital, dar o făceam cu cea mai mare plăcere.“
Nici
studenții „nu se lasă“. O parte dintre ei au „grijă“ de noi de parcă ar dori să
ne convingă să nu ne mai batem capul. Într-o acțiune în care sunt implicate
două părți, nu putem vorbi despre „interacțiune“ atunci când doar una
participă. Sunt mulți colegi (cadre didactice) care și-au pierdut din entuziasm
observând studenți neinteresați, studenți care nu se poartă colegial (ci
dimpotrivă), care nu învață, care „dispar“ ca și cum nu ar fi existat. Cunosc
mulți colegi (cadre didactice) care și-ar dori să știe ce mai fac foștii lor
studenți. Chiar alaltăieri îl „invidiam“ pe un coleg care îmi spunea că știe de
unul, de altul (dintre foștii studenți), iar el mi-a răspuns atunci, puțin
trist: „Ei, ce crezi, că îmi dau ei telefon să îmi spună ce mai fac? Eu îi sun
și îi întreb“.
Iată
cum se încheie mesajul pe care l-am primit: „Pentru colegialitate – mai precis
pentru lipsa colegialității, pe care am demonstrat-o prin «dispariția» mea –
din păcate n-am nicio scuză. Vă doresc numai bine“.