Newsflash

Stagii și soluții

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - nov. 27 2015
Stagii și soluții
     „Unul dintre motivele pentru care am tot amânat să vă scriu este că am încercat să am cât mai clare în minte exemplele de necolegialitate (și mai puțin de colegialitate) pe care vreau să vi le descriu. Înainte de toate, ar trebui să spun că mie anul trecut mi-a lăsat un gust amar. Cu excepția a trei stagii (unde am simțit că respectivele discipline și-au dat interesul și s-au preocupat ca noi, studenții, să putem învăța cât mai bine), celelalte au fost «ca să fie».“ Am primit acest mesaj de la una dintre studentele cele mai preocupate de a învăța cu care am lucrat în ultimii cinci-zece ani. Cu alte cuvinte, am încredere că nu exagerează, ci istorisește situații reale cu care s-a confruntat.
     „Fraza: «Am fi vrut să vă arătăm câte ceva, dar din păcate sunteți prea mulți» a fost laitmotivul anului. Nu cred că are rost să comentez lipsa de sens a aruncării acestei «vini» pe umerii noștri și nici utilizarea ei ca paravan pentru lipsa dorinței de implicare în modelarea viitorilor medici (am participat la stagii în care îmi doream să rămână acasă, să chiulească mai mulți colegi, astfel încât domnii doctori să considere că suntem «suficient de puțini» ca să ne arate și nouă ceva).“ Nu pot să trec ușor mai departe, pentru că îmi pasă. De micii viitori colegi, de viitorii medici, de pacienți, de ceea ce se întâmplă și se va întâmpla în sistemul din care fac parte. Aceste realități sunt foarte apăsătoare. Și mă gândesc în perspectivă: un student este încă un copil. Nu mai este un copil maleabil, ușor de influențat în bine. Este (sau se crede) deja mare, de multe ori se întreabă „ce știu ăștia, de ce să le ascult sfaturile?“ și își spune „eu știu mai bine“. De multe ori greșește, iar ulterior, dacă este conștient și conștiincios, învață din greșelile proprii sau ale altora. Dar, atunci când trece prin situații precum cele povestite mai sus, este posibil să „cedeze“, să ajungă să i se pară că acesta este normalul, că altfel nu se poate, că dacă toți fac așa „de ce să nu fac și eu la fel?“. Din acest cerc vicios, unii nu reușesc să mai iasă. Iar asta se poate transforma în eroare de sistem, care se transmite și ar putea deveni preponderentă. Și care ne face rău tuturor.
     „Stagiul de (...) a avut asupra mea un impact mare, și din nefericire nu unul pozitiv. Eram invitați la cursuri unde ni se citea de pe slide-uri, după ce așteptam până la două ore să «binevoiască» cineva să facă măcar și acest lucru. Dacă intram în blocul operator, eram complet ignorați, ba chiar am înțeles că unii dintre domnii doctori își programau în mod expres operațiile astfel încât studenții să fie la cursuri și să nu poată participa. Când am avut nevoie să revin la spital deoarece voiam să fac o prezentare pentru SSCR despre cazul unui pacient văzut pe secție în timpul stagiului, am fost întrebată, ironic și malițios, de ce am venit acolo, nu am înțeles din timpul stagiului că nu îi interesează să aibă de a face cu studenții?
     De aceeași zeflemea și lipsă de cooperare am avut parte și în stagiul următor, unde orice întrebare rostită de noi era răsplătită cu o persiflare absolut gratuită. În blocul operator nu ni se permitea să mergem pentru că «nu pentru asta sunteți în acest stagiu», iar când, după îndelungi insistențe, mi s-a permis să intru ca mâna a treia, înainte de a începe mi s-a spus foarte clar și răspicat: «sper că știi toate instrumentele, pentru că eu nu stau acum să te învăț pe tine». Am înțeles eu oare greșit? Conceptul de stagiu nu a fost propus și ca să orienteze studentul către o anumită specializare? Într-un stagiu nu ar trebui să înveți măcar cam în ce constă acea specializare? Dacă toate informațiile «practice» ni le luăm din practica de vară sau din activitățile noastre extracurriculare, atunci de ce mai există stagii?“. Dacă i se pare cuiva că acest copil nu are dreptate, să îmi spună.
     „Comparând toate acestea cu ceea ce am avut ocazia să văd ca student Erasmus, eu am ajuns la o singură concluzie: ar fi implicat mai puțin efort și ar fi fost posibil să facem lucrurile mai bine. În diversele probleme cu care ne confruntăm în universitatea noastră, ei au găsit soluții. În primul rând, învățatul «pentru notă» și «competitivitatea nocivă» dintre studenți sunt anulate de lipsa ierarhiei taxă/buget, care duce, până la urmă, la organizarea unui învățământ de calitate, centrat pe scopul final, viitorul medic-viitorul om. Există doar două culoare, iar componența lor este determinată după inițiala numelui de familie: primul cuprinde numele cu inițiale A–K, iar al doilea L–Z; niciun conflict de interese și nicio discrepanță între calitatea și condițiile de învățare pentru cele două culoare. Profesorii care ne-au ținut cursurile sunt bine pregătiți, se pune mult accent pe informații utile și pe explicații logice. Mi-am reamintit cum arată o sală plină de studenți (ca la Institutul «Cantacuzino»). Mi-am și explicat acest lucru prin faptul că aici (ca și la unele dintre cursurile noastre de acasă) au de ce să vină la curs. În ceea ce privește practica în spital, sistemul lor este total diferit: au câteva stagii obligatorii (medicină internă în anul 3, cardiologie și endocrinologie în anul 4, organe de simț în anul 5), în rest putând să opteze pentru alte stagii după interesul fiecăruia (pot face maximum opt stagii opționale pe an). Participarea la acestea se face cu programare, pe o secție fiind acceptați în același timp de la unul la cel mult cinci studenți. Îmi aduc aminte că, atunci când am făcut, ca student Erasmus, stagiul de chirurgie, am observat o diferență «incredibilă» față de ceea ce vă povesteam mai sus – medicii, asistenții și infirmierele, toți demonstrează un respect deosebit față de cei din jur; pacienții sunt tratați cu multă răbdare și atenție, iar rezidenților sau studenților li se răspunde întotdeauna la întrebări fără a li se imputa nepriceperea. Citind unul dintre articolele dumneavoastră din «Viața medicală», mă gândeam că și eu mă trezeam în fiecare dimineață la ora 6 pentru a ajunge la spital, dar o făceam cu cea mai mare plăcere.“
     Nici studenții „nu se lasă“. O parte dintre ei au „grijă“ de noi de parcă ar dori să ne convingă să nu ne mai batem capul. Într-o acțiune în care sunt implicate două părți, nu putem vorbi despre „interacțiune“ atunci când doar una participă. Sunt mulți colegi (cadre didactice) care și-au pierdut din entuziasm observând studenți neinteresați, studenți care nu se poartă colegial (ci dimpotrivă), care nu învață, care „dispar“ ca și cum nu ar fi existat. Cunosc mulți colegi (cadre didactice) care și-ar dori să știe ce mai fac foștii lor studenți. Chiar alaltăieri îl „invidiam“ pe un coleg care îmi spunea că știe de unul, de altul (dintre foștii studenți), iar el mi-a răspuns atunci, puțin trist: „Ei, ce crezi, că îmi dau ei telefon să îmi spună ce mai fac? Eu îi sun și îi întreb“.
     Iată cum se încheie mesajul pe care l-am primit: „Pentru colegialitate – mai precis pentru lipsa colegialității, pe care am demonstrat-o prin «dispariția» mea – din păcate n-am nicio scuză. Vă doresc numai bine“.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe