Peste numai doi ani, în 2016, comunitatea
medicală din întreaga lume va sărbători două secole de la inventarea primului
stetoscop de către unul din cei mai mari clinicieni ai epocii sale, francezul
René Laënnec, de la Spitalul Necker din Paris.
Legenda spune că, la baza ideii creării unui
asemenea instrument, a stat un fapt banal şi anume dorinţa medicului francez de
a asculta cordul unei tinere paciente în prezenţa părinţilor ei. Intuind ruşinea
pacientei de a simţi urechea medicului pe pieptul său (acesta era metoda de
atunci de auscultare a toracelui), Laënnec a creat un sul dintr-un ziar şi a
folosit „instrumentul“ plasându-i capătul „distal“ pe regiunea precardiacă a
tinerei. Însăşi această descriere istorică face ca fraza citată – aparţinându-i
celui care a primit Premiul Nobel pentru medicină împreună cu Cournand şi
Forssmann, în 1956, ca o recunoaştere a aportului său la tehnica de
cateterizare cardiacă – să pară desuetă şi inutilă. La prima vedere, noţiunea
este clară şi nu merită o atenţie deosebită, căci cu toţii ştim că stetoscopul
e instrumentul prin care medicul (sau oricare membru al echipei terapeutice)
primeşte informaţii auditive directe despre funcţionalitatea unor sisteme
interne, în primul rând cordul şi pulmonii. Şi totuşi…
Nu întâmplător, Richards a simţit nevoia de
a atrage atenţia asupra aspectului uman al stetoscopului. El a făcut-o într-o
perioadă în care tehnologia diagnosticului medical era la început, dar a
sesizat pericolul dezumanizării acestei investigaţii de o importanţă covârşitoare
– cea a stabilirii diagnosticului unei maladii ca primă şi obligatorie fază
înaintea tratamentului specific.
Desuet? Inutil? Nicidecum. Cititorul e rugat
să arunce o privire în jurul său şi chiar să se autoexamineze. Surprinzător, va
descoperi că mulţi dintre confraţii săi (chiar el însuşi) recomandă pacientului
un examen „tehnic“ (CT, IRM) sau probe de laborator înainte de a-l dezbrăca şi
a-i ausculta toracele. Pericolul medicinii clinice de azi e superficialitatea
atitudinii faţă de pacient, lipsa unei comunicări ce ar trebui să se
caracterizeze printr-un dialog şi nu un monolog rostit de pe înaltul pisc al ştiinţei
şi experienţei. Intimitatea relaţiei dintre pacient şi medicul său începe cu
anamneza, dar continuă obligatoriu cu examenul fizic complet, şi asta cu mult
înainte ca doctorul să hotărască ce teste suplimentare sunt necesare pentru
confirmarea diagnosticului. Ce poate fi mai normal şi mai „fiziologic“ decât
plasarea stetoscopului biauricular pe diverse puncte ale corpului pacientului şi
culegerea de date care să contribuie în bună măsură la diagnosticul atât de
necesar pentru începerea tratamentului?
Paradoxul constă în faptul că medicul căruia
i se atribuie citatul de mai sus a devenit cunoscut în lumea întreagă nu prin
descoperirea unui simptom patologic clinic (cu sau fără ajutorul
stetoscopului), ci prin iniţierea tehnicii de cateterizare cardiacă retrogradă.
Dickinson W. Richards a fost cunoscut ca un eminent clinician. S-a născut în
anul 1895, în statul New Jersey, SUA, şi a absolvit Universitatea Columbia (New
York) în anul 1923, la o vârstă la care alţii erau demult medici specialişti.
Acest fapt se explică prin decizia tânărului Richards de a intra în armată,
spre finele Primului Război Mondial, şi a deveni instructor de artilerie. De la
bun început, a fost interesat de fiziologia circulaţiei sanguine şi a petrecut
mai mulţi ani la Londra, studiind circulaţia hepatică cu celebrul Henry Dale.
Întors în America, a continuat studiile de fiziologie (mai ales pulmonară), dar
nu a abandonat interesul iniţial pentru fiziologia şi fiziopatologia cardiacă.
Tehnica de cateterizare retrogradă, pentru care i s-a decernat premiul Nobel în
1956, i-a permis studiul efectelor unor droguri asupra fiziologiei cordului, precum
şi anumite cercetări legate de insuficienţa cardiacă. Dickinson Richards a
editat jurnale de medicină cunoscute în lume, cum ar fi The American Review of Tuberculosis, şi a fost timp de mulţi ani
editorul şef al cunoscutului manual Merck. A murit în 1973 şi a lăsat în urma
sa numeroşi elevi, care au devenit, la rândul lor, eminenţi clinicieni.
„Un stetoscop e un instrument ce nu poate
funcţiona decât dacă la fiecare din cele două capete ale sale se află o fiinţă
umană“ 
