Am
scris despre asistentul ideal, acum, despre studentul ideal, dar este necesară
o precizare. În cazul în care ne referim la una din definiţiile din DEX pentru
cuvântul ideal: „Care atinge
perfecţiunea; perfect, desăvârşit“, titlurile nu mai par deloc potrivite şi
poate că acest cuvânt ar trebui menţionat între ghilimele. Totuşi, având opinia
că este bine să avem o ţintă cât mai înaltă (în acelaşi timp să ne păstrăm doza
de realism, să înţelegem care sunt limitele, să încercăm de fiecare dată să
facem tot ceea ce ţine de noi), cred că este bine să avem în vedere calităţile
pe care ar putea să le aibă viitorii noştri colegi. În cei 27 de ani de când
lucrez cu studenţii am reuşit să îmi formez o opinie, însă în acest articol mă
vor referi mai ales la noţiunea de „student ideal“ gândită de câţiva dintre
foştii mei studenţi, buni sau foarte buni. Nu voi realiza o combinaţie a
acestor idei, ci le voi prezenta rând pe rând, însoţite de mici comentarii.
Studentul
ideal ar trebui „să îşi respecte colegii, profesorii şi pacienţii pe care îi
examinează în stagii; să trateze cu seriozitate fiecare materie şi să înveţe
din timp pentru examene; să îşi ajute colegii atunci când are posibilitatea,
fără să aştepte ceva în schimb; să se implice în diferite activităţi care să îl
ajute în viitoarea carieră de medic, dacă timpul îi permite acest lucru“.
Privitor la timpul care „permite“ sau „nu permite“, din ceea ce eu am observat,
mulţi dintre studenţii implicaţi au reuşit cu atât mai mult şi s-au organizat
cu atât mai bine cu cât s-au implicat şi în activităţi extracurriculare,
medicale sau medico-sociale, activităţi de voluntariat.
„Studentul
ideal este curios; are grijă şi de odihnă şi nu uită să facă sport; întreabă
tot ceea ce nu ştie; nu ia lucrurile de-a gata; munceşte pentru a obţine
rezultate; este relativ uşor adaptabil; caută corectitudinea şi este un bun
coleg“. Ideea de colegialitate este din nou menţionată şi o subliniez pentru că
de la colegialitate – care ar trebui să devină o stare de zi cu zi – a pornit
această rubrică. Între alte idei descriind studentul ideal apar următoarele:
„să fie curios, să îşi dorească să înveţe nu pentru a avea note mari sau pentru
a urma o specialitate mai competitivă din punct de vedere economic, ci din
plăcerea de a cunoaşte, din dorinţa reală de a înţelege diferitele fenomene; să
fie capabil să susţină eforturi constante perioade lungi de timp; să aibă
gândire critică (să îşi pună întrebări, să facă gesturi medicale pentru că
înţelege rostul acestora, nu pentru că aşa i-a dictat un superior ierarhic); să
fie capabil de o autoevaluare realistă, să îşi cunoască punctele forte şi
părţile mai sensibile; să aibă abilitatea de a lucra într-o echipă“. Notele „mari“
reprezintă o problemă actuală – „un îndemn“ la egoism şi „luptă“ necolegială.
Am notat între ghilimele pentru că în opinia mea nu este vorba nici de îndemn,
şi nici de luptă. Nu suntem în situaţia în care toţi studenţii să înveţe de 9
şi de 10. Dimpotrivă. Avem destui studenţi despre care ne întrebăm: „Oare cum
au ajuns în anul II?“. Studenţii nu trebuie să lupte, ci să lucreze împreună.
„Dictatul“ unui superior ierarhic reprezintă o altă potenţială problemă. Am să
ating un singur exemplu: utilizarea abuzivă/greşită a antibioticelor. Este
aparent imposibil ca un student sau un medic rezident să conteste alegerea
(greşită) a antibioticelor de către un „superior ierarhic“, iar aceasta poate
conduce, cu timpul, la o mentalitate eronată şi la o conduită în acelaşi sens
negativ în antibioticoterapie.
Studentul
ideal „este activ la cursuri şi activităţile practice, doreşte să afle cât mai
mult despre subiectele în discuţie; îşi doreşte să se implice în activităţile
catedrei pentru că este pasionat şi entuziast; înţelege că asistenţii,
profesorii nu îi doresc răul în ceea ce priveşte evaluarea şi îi respectă; nu
se opreşte la ceea ce s-a predat, citeşte noutăţi/aplicaţii despre tema
discutată şi vine cu întrebări; oferă feedback despre activitate pentru a putea
ajuta la îmbunătăţirea calităţii actului pedagogic, fără să se teamă de
presupusele efecte asupra notei (iar dacă apare vreo problemă o semnalează
celor în drept)“. Din păcate, puţini dintre studenţii noştri îşi înţeleg
importanţa şi poziţia în cadrul comunităţii universitare. Evaluările periodice
nu trebuie să fie realizate cu teamă şi nici „ca să facă plăcere“; aceste
evaluări ar trebui să aibă la bază un singur gând: dorinţa de a contribui,
onest, la o îmbunătăţire.
Studentul ideal
„participă constant la cursuri şi lucrări practice, fără să întârzie, ascultă
cu interes cursurile, pune întrebări, participă la discuţiile din cadrul
cursului; învaţă constant şi astfel examenul nu reprezintă un motiv de stres,
ci o confirmare a muncii depuse; acordă fiecărei discipline acelaşi interes,
fără a considera una mai importantă sau alta mai puţin importantă; nu se
limitează doar la cursuri, consultă şi alte surse de informare, discută şi
învaţă în echipă împreună cu colegii săi; ştie sau învaţă să se autoevalueze şi
încearcă să progreseze continuu; nu îşi uită profesorii, le scrie sau îi
vizitează şi după ce a primit nota la examen, peste ani şi ani“. Problema
întârzierii este, din păcate, prea puţin înţeleasă în societatea românească.
Corect este să nu întârziem deloc. Atunci când începe o activitate (curs,
lucrare practică), atât colegii, cât şi... colegul mai mare sunt deranjaţi de
un du-te-vino care nu trebuie să existe în viaţa academică.
Mai
trebuie amintite: „necesitatea de a participa la proiecte/studii şi de a le
expune la congrese dedicate studenţilor şi tinerilor medici; dorinţa de a
cunoaşte una sau mai multe limbi străine şi de a pleca în străinătate cu burse
de durată mai lungă sau mai scurtă – însă cu dorinţa de a se întoarce şi a
aplica lucrurile învăţate în România; studentul ideal îşi iubeşte ţara şi
realizează că misiunea unui medic nu este doar de a vindeca oameni, ci şi de a
reprezenta un pilon de stabilitate şi viziune corectă în societate; trebuie să
muncească, dar trebuie să ştie şi când să spună stop învăţatului, pentru pauze
ce sunt obligatorii; trebuie să tindă spre a ajunge un bun psiholog, să înveţe
să citească oamenii după vorbe, mimică, expresie; să interacţioneze cu oameni
din toate domeniile, bogaţi sau săraci, fără nicio diferenţă“.
Am
să închei cu opinia mea privind voluntariatul şi am să menţionez ceea ce cred
şi spun celor cu care discut. Eu nu cred că o ţară poate să progreseze dacă
cetăţenii ei nu sunt dispuşi să ofere, să se implice în activităţi în mod
voluntar. Este o mare bucurie pentru mine atunci când văd sau aud despre
activităţi desfăşurate de studenţii la medicină. Cred că activităţile de
voluntariat trebuie să intre în firesc.
Avem
nevoie de tineri, avem nevoie de colegi; trebuie să reuşim să construim şi să
facem parte dintr-un sistem medical în care să ne facă plăcere să ne desfăşurăm
activitatea. Şi, chiar dacă toate acestea par doar un „ideal“, ele ne stau la
îndemână.