Newsflash

Studentul ideal

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - feb. 12 2015
Studentul ideal
   Am scris despre asistentul ideal, acum, despre studentul ideal, dar este necesară o precizare. În cazul în care ne referim la una din definiţiile din DEX pentru cuvântul ideal: „Care atinge perfecţiunea; perfect, desăvârşit“, titlurile nu mai par deloc potrivite şi poate că acest cuvânt ar trebui menţionat între ghilimele. Totuşi, având opinia că este bine să avem o ţintă cât mai înaltă (în acelaşi timp să ne păstrăm doza de realism, să înţelegem care sunt limitele, să încercăm de fiecare dată să facem tot ceea ce ţine de noi), cred că este bine să avem în vedere calităţile pe care ar putea să le aibă viitorii noştri colegi. În cei 27 de ani de când lucrez cu studenţii am reuşit să îmi formez o opinie, însă în acest articol mă vor referi mai ales la noţiunea de „student ideal“ gândită de câţiva dintre foştii mei studenţi, buni sau foarte buni. Nu voi realiza o combinaţie a acestor idei, ci le voi prezenta rând pe rând, însoţite de mici comentarii.
   Studentul ideal ar trebui „să îşi respecte colegii, profesorii şi pacienţii pe care îi examinează în stagii; să trateze cu seriozitate fiecare materie şi să înveţe din timp pentru examene; să îşi ajute colegii atunci când are posibilitatea, fără să aştepte ceva în schimb; să se implice în diferite activităţi care să îl ajute în viitoarea carieră de medic, dacă timpul îi permite acest lucru“. Privitor la timpul care „permite“ sau „nu permite“, din ceea ce eu am observat, mulţi dintre studenţii implicaţi au reuşit cu atât mai mult şi s-au organizat cu atât mai bine cu cât s-au implicat şi în activităţi extracurriculare, medicale sau medico-sociale, activităţi de voluntariat.
   „Studentul ideal este curios; are grijă şi de odihnă şi nu uită să facă sport; întreabă tot ceea ce nu ştie; nu ia lucrurile de-a gata; munceşte pentru a obţine rezultate; este relativ uşor adaptabil; caută corectitudinea şi este un bun coleg“. Ideea de colegialitate este din nou menţionată şi o subliniez pentru că de la colegialitate – care ar trebui să devină o stare de zi cu zi – a pornit această rubrică. Între alte idei descriind studentul ideal apar următoarele: „să fie curios, să îşi dorească să înveţe nu pentru a avea note mari sau pentru a urma o specialitate mai competitivă din punct de vedere economic, ci din plăcerea de a cunoaşte, din dorinţa reală de a înţelege diferitele fenomene; să fie capabil să susţină eforturi constante perioade lungi de timp; să aibă gândire critică (să îşi pună întrebări, să facă gesturi medicale pentru că înţelege rostul acestora, nu pentru că aşa i-a dictat un superior ierarhic); să fie capabil de o autoevaluare realistă, să îşi cunoască punctele forte şi părţile mai sensibile; să aibă abilitatea de a lucra într-o echipă“. Notele „mari“ reprezintă o problemă actuală – „un îndemn“ la egoism şi „luptă“ necolegială. Am notat între ghilimele pentru că în opinia mea nu este vorba nici de îndemn, şi nici de luptă. Nu suntem în situaţia în care toţi studenţii să înveţe de 9 şi de 10. Dimpotrivă. Avem destui studenţi despre care ne întrebăm: „Oare cum au ajuns în anul II?“. Studenţii nu trebuie să lupte, ci să lucreze împreună. „Dictatul“ unui superior ierarhic reprezintă o altă potenţială problemă. Am să ating un singur exemplu: utilizarea abuzivă/greşită a antibioticelor. Este aparent imposibil ca un student sau un medic rezident să conteste alegerea (greşită) a antibioticelor de către un „superior ierarhic“, iar aceasta poate conduce, cu timpul, la o mentalitate eronată şi la o conduită în acelaşi sens negativ în antibioticoterapie.
   Studentul ideal „este activ la cursuri şi activităţile practice, doreşte să afle cât mai mult despre subiectele în discuţie; îşi doreşte să se implice în activităţile catedrei pentru că este pasionat şi entuziast; înţelege că asistenţii, profesorii nu îi doresc răul în ceea ce priveşte evaluarea şi îi respectă; nu se opreşte la ceea ce s-a predat, citeşte noutăţi/aplicaţii despre tema discutată şi vine cu întrebări; oferă feedback despre activitate pentru a putea ajuta la îmbunătăţirea calităţii actului pedagogic, fără să se teamă de presupusele efecte asupra notei (iar dacă apare vreo problemă o semnalează celor în drept)“. Din păcate, puţini dintre studenţii noştri îşi înţeleg importanţa şi poziţia în cadrul comunităţii universitare. Evaluările periodice nu trebuie să fie realizate cu teamă şi nici „ca să facă plăcere“; aceste evaluări ar trebui să aibă la bază un singur gând: dorinţa de a contribui, onest, la o îmbunătăţire.
   Studentul ideal „participă constant la cursuri şi lucrări practice, fără să întârzie, ascultă cu interes cursurile, pune întrebări, participă la discuţiile din cadrul cursului; învaţă constant şi astfel examenul nu reprezintă un motiv de stres, ci o confirmare a muncii depuse; acordă fiecărei discipline acelaşi interes, fără a considera una mai importantă sau alta mai puţin importantă; nu se limitează doar la cursuri, consultă şi alte surse de informare, discută şi învaţă în echipă împreună cu colegii săi; ştie sau învaţă să se autoevalueze şi încearcă să progreseze continuu; nu îşi uită profesorii, le scrie sau îi vizitează şi după ce a primit nota la examen, peste ani şi ani“. Problema întârzierii este, din păcate, prea puţin înţeleasă în societatea românească. Corect este să nu întârziem deloc. Atunci când începe o activitate (curs, lucrare practică), atât colegii, cât şi... colegul mai mare sunt deranjaţi de un du-te-vino care nu trebuie să existe în viaţa academică.
   Mai trebuie amintite: „necesitatea de a participa la proiecte/studii şi de a le expune la congrese dedicate studenţilor şi tinerilor medici; dorinţa de a cunoaşte una sau mai multe limbi străine şi de a pleca în străinătate cu burse de durată mai lungă sau mai scurtă – însă cu dorinţa de a se întoarce şi a aplica lucrurile învăţate în România; studentul ideal îşi iubeşte ţara şi realizează că misiunea unui medic nu este doar de a vindeca oameni, ci şi de a reprezenta un pilon de stabilitate şi viziune corectă în societate; trebuie să muncească, dar trebuie să ştie şi când să spună stop învăţatului, pentru pauze ce sunt obligatorii; trebuie să tindă spre a ajunge un bun psiholog, să înveţe să citească oamenii după vorbe, mimică, expresie; să interacţioneze cu oameni din toate domeniile, bogaţi sau săraci, fără nicio diferenţă“.
   Am să închei cu opinia mea privind voluntariatul şi am să menţionez ceea ce cred şi spun celor cu care discut. Eu nu cred că o ţară poate să progreseze dacă cetăţenii ei nu sunt dispuşi să ofere, să se implice în activităţi în mod voluntar. Este o mare bucurie pentru mine atunci când văd sau aud despre activităţi desfăşurate de studenţii la medicină. Cred că activităţile de voluntariat trebuie să intre în firesc.
   Avem nevoie de tineri, avem nevoie de colegi; trebuie să reuşim să construim şi să facem parte dintr-un sistem medical în care să ne facă plăcere să ne desfăşurăm activitatea. Şi, chiar dacă toate acestea par doar un „ideal“, ele ne stau la îndemână.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe