Acasă
Suferința psihică la medici
Dr. Vlad STROESCU
vineri, 10 februarie 2017
Doamna
doctor A, internist, consumă cantități mari de alcool, de multă vreme. Nu mai
știe de ce, deși își amintește că, la început, alcoolul o ajuta să facă față
stresului zilnic de la spital. Acum, nu se poate lipsi de el. Toți colegii
știu, dar nimeni nu zice nimic. De ce să te bagi în viața omului? Riști să îi
faci necazuri mari dacă se află. Până la un punct, doamna doctor e funcțională,
își face treaba cum știe, nu face scandal, o lăsăm așa. Fiecare trebuie să-și
ducă crucea, în taină.
Domnul
doctor B este radiolog și a fost diagnosticat cu tulburare bipolară. E bine
echilibrat cu tratament timostabilizator, dar, din când în când, are
„episoade”. Nu cele hipomaniacale îl deranjează prea tare, sunt oricum ținute
în frâu de medicament, ci cele depresive, când simte că între el și suicid e
doar un zid foarte subțire. Din fericire, familia e atentă și are o relație
bună cu psihiatrul – la cel mai mic semnal de alarmă, se duce și stă de vorbă
cu el. Dar, la evaluările de medicina muncii, nu spune nimic, semnează pe
propria răspundere că nu ia tratament și nu e „în evidență”. E un foarte
apreciat profesionist, nimeni nu știe nimic, ajută că are un contact minim cu
pacienții, prin natura specialității. Dacă se află, cariera lui se poate
termina. Pe undeva, groaza asta nu-l părăsește niciodată, e mereu acolo, în
fundal.
Ar
putea păți ca doamna C, cândva medic rezident: a primit interdicție de la
comisia de expertiză a capacității în muncă, care nu tolerează „psihozele”,
chiar dacă sunt remise sub tratament. Acum e bine, dar nu va mai profesa. Noroc
că are sănătatea mintală de a înțelege că lumea nu începe și nu se termină cu
profesia medicală. Câți dintre noi o au? O fi mai bine așa decât chirurgul D,
despre care toată lumea știe cât de dificil poate fi și nimeni nu-l trimite la
psihiatru, nici nu-l împiedică să opereze. Mai bine acceptăm o doză de
psihopatie, de altfel firească, dacă ești chirurg. Nu poți să ai în mâinile
tale cuțitul cu care desparți viața de moarte și să rămâi un om cu bun simț și
echilibrat. Desigur, mulți chirurgi sunt, dar să nu ne împiedicăm de realitate.
Cazurile
de mai sus nu sunt pacienți de-ai mei, ci doar câteva fragmente de comentarii
și povești fictive, foarte asemănătoare cu altele, care mi-au trecut pe la
ureche, și sunt convins că și dumneavoastră – povești aproape banale în meseria
noastră, care toate ilustrează cum tabuul și formalismul gol înlocuiesc orice
discuție adecvată, adevărată despre sănătatea psihică a membrilor profesiei
medicale.
Recent,
la sfârșitul anului trecut, Asociația Medicală Americană, cea mai mare
asociație profesională sanitară din Statele Unite, a elaborat un raport privind
accesul medicilor și studenților la medicină la îngrijiri sanitare confidențiale.
În acest raport este prevăzută o recomandare către comisiile medicale statale,
instituții care se ocupă, printre altele, cu evaluarea capacității și
autorizarea liberei practici medicale pe teritoriul SUA (atribuții, în România,
ale colegiilor teritoriale ale medicilor). AMA recomandă ca respectivele
comisii să nu mai chestioneze medicii în privința istoricului trecut de
suferințe psihice și de abuz de substanțe, rezumându-se la a pune întrebări
doar privind starea psihică din prezent. Chiar dacă aceste comisii nu au nicio
obligație legală de a respecta sfatul AMA, recomandarea echivalează cu prima
recunoaștere oficială, din interiorul breslei, a compatibilității exercițiului
profesional cu un trecut de tulburare psihică, dacă în prezent aceasta este „compensată”,
bine echilibrată sub tratament. Mai mult, influența și magnitudinea AMA ne pot
face să sperăm la o urmare a exemplului și la recomandări asemănătoare în
restul lumii.
Profesia
medicală este mediul în care, simultan, suferința psihică este mai prevalentă
decât în populația generală și mult mai prevalentă decât în orice altă
profesie. Stigmatul este exponențial mai mare, fiind influențat nu doar de
magnitudinea prevalenței, ci și de ambiguitatea relațiilor colegiale, de
prejudecățile conform cărora vulnerabilitatea empatică implică lipsă de
profesionalism, de excesul de competitivitate ori de dificultatea de a găsi
ajutor și siguranță în interiorului mediului care este adesea sursa suferinței.
Dacă accesul medicilor la îngrijiri adecvate de sănătate psihică este mult
îngreunat, accesul la arsenalul farmacologic este mult mai ușor, ceea ce duce
frecvent la autotratament și abuz de substanțe.
Simplul
fapt că aceste chestiuni sunt menționate într-un raport AMA este un mare pas de
distanțare de tabuul și tăcerea care înconjurau până recent subiectul. Faptul
că AMA spune, în mod explicit, că poți să fii un bun medic chiar dacă ai avut
diagnostice psihiatrice și ai urmat tratament, ba chiar și dacă ai abuzat de
psihotrope este cu atât mai îmbucurător. Desigur, ca să tratezi o suferință și
să o lași în urmă, să ieși din capcana prezentului tolerabil (dar
interminabil), trebuie mai întâi să o poți mărturisi cuiva, fără să trebuiască
să te ascunzi mai mult ca oricare alt om, fără teama că vei fi pedepsit sau
expulzat din propria ta lume.
