Nu demult, un cotidian de provincie publica,
sub titlul „Măcelărirea poporului român“, o surprinzătoare filipică a unor sfinţi
părinţi, la adresa transplantului de organe, pe care Ministerul Sănătăţii
încearcă să-l promoveze şi să-l perfecţioneze. Fără a dispreţui ideile cuiva şi
fără a mă erija în apărătorul Ministerului Sănătăţii, plin de păcate grele,
încerc să desluşesc, pe cât posibil, ce este adevăr sau exagerare, ce poate fi
acceptat ori nu. Toate astea de pe poziţia mai puţin a specialistului şi mai
degrabă a omului de rând, care nu poate rămâne indiferent la discuţiile pe
această temă. Încercarea mea nu este întâmplătoare. Ministerul de resort, a cărui
principală preocupare actuală este să-şi acopere goliciunea şi nevoile cu
plapuma mult prea scurtă de care dispune, excelează prin darul nemaipomenit de
a-şi compromite propriile acţiuni, prin măsuri neinspirate şi, mai ales, fără a
pregăti marea masă a cetăţenilor cu privire la acţiunile care o privesc. Evoc,
în acest sens, modul lamentabil şi nu mai puţin condamnabil în care acţiunea de
vaccinare pentru prevenirea cancerului de col uterin a eşuat.
Nu spun o noutate când afirm că, în decursul
istoriei, oamenii şi-au pus întrebări legate de ceea ce se întâmplă după
moartea lor. Cu sufletul şi cu trupul. Şi dacă problemele complexe ale
sufletului sunt încă departe de a fi elucidate, soarta trupului a fost
descifrată mai aproape de adevăr, încât, în linii mari, ştim ce se întâmplă cu
acesta până când ajunge să se desfacă în cele din care a fost făcut. Dar
înainte de a atinge acest ultim termen, conceptul folosirii unor ţesuturi sau
organe umane este vechi, deţine un dosar voluminos, ca domeniu de vârf al
cercetării şi al medicinii şi consemnează salvarea a numeroase vieţi. Practica
transplantului nu contravine spiritului uman, nu este un act anticreştinesc,
ba, dimpotrivă, este o splendidă ilustrare a iubirii de aproape.
E drept că activitatea de transplant ridică
probleme serioase de ordin etic, de moralitate, de care nu se poate face
abstracţie. Printre acestea, esenţial rămâne acceptul donatorului, care trebuie
declarat în condiţii de deplină cunoştinţă şi libertate. Din acest punct de
vedere, el se poate afla în două ipostaze total diferite: una în care actul în
sine nu pune în pericol viaţa şi sănătatea donatorului (cazul pentru sânge,
piele, măduvă, rinichi, os etc.), consimţământul fiind dat de acesta; a doua
aparţine eventualităţii în care persoana şi-a pierdut viaţa, dar nu şi
calitatea de donator, consimţământul acestuia fiind asumat şi oficializat încă
în decursul vieţii (situaţie asemănătoare altor prevederi testamentare), fie
aparţinând membrilor de familie. În această a doua ipostază survine însă o altă
problemă de esenţă, pusă în discuţie în materialul evocat, şi anume declararea
stării de moarte. Din acest punct de vedere, trebuie deosebită moartea clinică,
reversibilă în anumite condiţii, şi moartea cerebrală, definitivă şi ireversibilă,
care semnează moartea globală a individului.
Este evident că declararea morţii este un
act de înaltă responsabilitate şi probitate profesională, dar dispune de
instrumente de certitudine, care elimină ambiguităţile sau abuzurile posibile.
Personal, consider că un organ sau ţesut al unei persoane decedate sau fără
speranţa continuării vieţii, transplantat la o alta, nu înseamnă altceva decât
perpetuarea/continuarea vieţii, cu nimic diferită conceptual şi moral (sigur,
la cu totul alte dimensiuni) de naşterea unei fiinţe din propria mamă. Nu ignor
nici întrebarea firească: este oare mai moral să-mi las trupul lipsit de viaţă
pradă putreziciunii, care înseamnă, de fapt, viaţă pentru alte fiinţe, pe care
nu le vedem, decât să ofer o parte din ţesuturile sau organele mele unei fiinţe
aflate în pericol de moarte, spre a-şi continua viaţa? Cred că aici se află
placa turnantă a transplantului, a transmiterii vieţii către un seamăn, atâta
vreme cât propriile şanse de a continua viaţa sunt nule şi aşa trebuie sau e
bine să fie privită donarea de organe şi ţesuturi.
Condamnând transplantul, sfinţii părinţi
evocă unele argumente nu chiar bine conturate. Ei fac o apropiere a activităţii
de transplant cu practicile naziste. Or, acestea nu erau decât justificarea
altei modalităţi de a lua viaţa cuiva, nu erau fundamentate ştiinţific, nu
respectau cerinţele minimale ale unei cercetări ştiinţifice, dovadă că nu au
dus nicăieri, sunt şi trebuie, cu dreptate, condamnate. Articolul face referire
la posibilitatea utilizării de organe dincolo de graniţele ţării. Nimic mai
firesc, atâta vreme cât este vorba de reciprocitate şi de interrelaţionare a
serviciilor de transplant ale tuturor ţărilor, ceea ce face posibil ca şi cetăţenii
noştri să poată primi organe din alte zone ale lumii.
La fel de îndoielnice sunt şi alte susţineri:
„Atât donatorul, cât şi primitorul să fie creştini ortodocşi“ (ce facem cu
ecumenismul?), „Donatorul să nu moară prin donare“ (principiu subînţeles),
„Primitorul să fie în reală nevoie de transplant“ (altfel de ce l-ar face?),
„Transplantul nu se poate face fără acceptul duhovnicilor celor doi“ (?!), ceea
ce ne îndepărtează de esenţa lucrurilor. Credem că mai aproape de adevăr este,
totuşi, Patriarhia Română, care susţine şi binecuvântează transplantul ca o
formă de speranţă de viaţă.
Din nefericire, societatea noastră se află
într-un decalaj important faţă de ţările civilizate. Raportat la teritoriu şi
la populaţie, centrele de transplant sunt insuficiente, iar instituţiile
noastre de resort ar trebui să desfăşoare o activitate de informare şi educare
mult mai amplă şi mai susţinută. Nu e posibil să-ţi arunci privirea pe faţadele
clădirilor, pe autobuze, tramvaie, ca să nu mai vorbim despre numeroasele
emisiuni de televiziune, fără să dai de tot felul de reclame sau îndemnuri.
Niciun cuvânt despre donatorii de organe. Presa de toate felurile este tăcută,
orice act medical în desfăşurare ar trebui să fie dublat de un semnal referitor
la transplant, iar cuprinderea într-un registru naţional de donatori de organe şi
ţesuturi (nu ştiu dacă există şi funcţionează), pentru acordul din timpul vieţii,
să fie deosebit de simplă. Procedura de accept a donării este greoaie, dificilă,
nu-i încurajează în niciun fel pe eventualii donatori, pentru a-şi exprima, în deplină
libertate, acordul.
Sunt încă multe de făcut pentru activitatea
de transplant, pentru ca aceasta să capete aura de etică, moralitate şi
umanitate, dar şi de iubire de aproape.