Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Sunt încă multe de făcut

Viața Medicală
Dr. Virgil RĂZEŞU marţi, 9 decembrie 2014
   Nu demult, un cotidian de provincie publica, sub titlul „Măcelărirea poporului român“, o surprinzătoare filipică a unor sfinţi părinţi, la adresa transplantului de organe, pe care Ministerul Sănătăţii încearcă să-l promoveze şi să-l perfecţioneze. Fără a dispreţui ideile cuiva şi fără a mă erija în apărătorul Ministerului Sănătăţii, plin de păcate grele, încerc să desluşesc, pe cât posibil, ce este adevăr sau exagerare, ce poate fi acceptat ori nu. Toate astea de pe poziţia mai puţin a specialistului şi mai degrabă a omului de rând, care nu poate rămâne indiferent la discuţiile pe această temă. Încercarea mea nu este întâmplătoare. Ministerul de resort, a cărui principală preocupare actuală este să-şi acopere goliciunea şi nevoile cu plapuma mult prea scurtă de care dispune, excelează prin darul nemaipomenit de a-şi compromite propriile acţiuni, prin măsuri neinspirate şi, mai ales, fără a pregăti marea masă a cetăţenilor cu privire la acţiunile care o privesc. Evoc, în acest sens, modul lamentabil şi nu mai puţin condamnabil în care acţiunea de vaccinare pentru prevenirea cancerului de col uterin a eşuat.
   Nu spun o noutate când afirm că, în decursul istoriei, oamenii şi-au pus întrebări legate de ceea ce se întâmplă după moartea lor. Cu sufletul şi cu trupul. Şi dacă problemele complexe ale sufletului sunt încă departe de a fi elucidate, soarta trupului a fost descifrată mai aproape de adevăr, încât, în linii mari, ştim ce se întâmplă cu acesta până când ajunge să se desfacă în cele din care a fost făcut. Dar înainte de a atinge acest ultim termen, con­cep­tul folosirii unor ţesuturi sau organe umane este vechi, deţine un dosar voluminos, ca domeniu de vârf al cercetării şi al medi­cinii şi consemnează salvarea a numeroase vieţi. Practica trans­plan­tului nu contravine spiritului uman, nu este un act anticreş­tinesc, ba, dimpotrivă, este o splendidă ilustrare a iubirii de aproape.
   E drept că activitatea de transplant ridică probleme serioase de ordin etic, de moralitate, de care nu se poate face abstracţie. Printre acestea, esenţial rămâne acceptul donatorului, care tre­buie declarat în condiţii de deplină cunoştinţă şi libertate. Din acest punct de vedere, el se poate afla în două ipostaze total diferite: una în care actul în sine nu pune în pericol viaţa şi sănă­tatea donatorului (cazul pentru sânge, piele, măduvă, rinichi, os etc.), consimţământul fiind dat de acesta; a doua aparţine even­tu­a­lităţii în care persoana şi-a pierdut viaţa, dar nu şi calitatea de donator, consimţământul acestuia fiind asumat şi oficializat încă în decursul vieţii (situaţie asemănătoare altor prevederi testamen­tare), fie aparţinând membrilor de familie. În această a doua ipostază survine însă o altă problemă de esenţă, pusă în discuţie în materialul evocat, şi anume declararea stării de moarte. Din acest punct de vedere, trebuie deosebită moartea clinică, reversibilă în anumite condiţii, şi moartea cerebrală, definitivă şi ireversibilă, care semnează moartea globală a individului.
   Este evident că declararea morţii este un act de înaltă responsabilitate şi probitate profesională, dar dispune de instrumente de certitudine, care elimină ambiguităţile sau abuzurile posibile. Personal, consider că un organ sau ţesut al unei persoane decedate sau fără speranţa continuării vieţii, trans­plantat la o alta, nu înseamnă altceva decât perpetuarea/con­tinuarea vieţii, cu nimic diferită conceptual şi moral (sigur, la cu totul alte dimensiuni) de naşterea unei fiinţe din propria mamă. Nu ignor nici întrebarea firească: este oare mai moral să-mi las trupul lipsit de viaţă pradă putreziciunii, care înseamnă, de fapt, viaţă pentru alte fiinţe, pe care nu le vedem, decât să ofer o parte din ţesuturile sau organele mele unei fiinţe aflate în pericol de moarte, spre a-şi continua viaţa? Cred că aici se află placa turnantă a transplantului, a transmiterii vieţii către un seamăn, atâta vreme cât propriile şanse de a continua viaţa sunt nule şi aşa trebuie sau e bine să fie privită donarea de organe şi ţesuturi.
   Condamnând transplantul, sfinţii părinţi evocă unele argumente nu chiar bine conturate. Ei fac o apropiere a activităţii de transplant cu practicile naziste. Or, acestea nu erau decât justificarea altei modalităţi de a lua viaţa cuiva, nu erau fundamentate ştiinţific, nu respectau cerinţele minimale ale unei cercetări ştiinţifice, dovadă că nu au dus nicăieri, sunt şi trebuie, cu dreptate, condamnate. Articolul face referire la posibilitatea utilizării de organe dincolo de graniţele ţării. Nimic mai firesc, atâta vreme cât este vorba de reciprocitate şi de interrelaţionare a serviciilor de transplant ale tuturor ţărilor, ceea ce face posibil ca şi cetăţenii noştri să poată primi organe din alte zone ale lumii.
   La fel de îndoielnice sunt şi alte susţineri: „Atât donatorul, cât şi primitorul să fie creştini ortodocşi“ (ce facem cu ecumenismul?), „Donatorul să nu moară prin donare“ (principiu subînţeles), „Primitorul să fie în reală nevoie de transplant“ (altfel de ce l-ar face?), „Transplantul nu se poate face fără acceptul duhovnicilor celor doi“ (?!), ceea ce ne îndepărtează de esenţa lucrurilor. Credem că mai aproape de adevăr este, totuşi, Patriarhia Română, care susţine şi binecuvântează transplantul ca o formă de speranţă de viaţă.
   Din nefericire, societatea noastră se află într-un decalaj important faţă de ţările civilizate. Raportat la teritoriu şi la populaţie, centrele de transplant sunt insuficiente, iar instituţiile noastre de resort ar trebui să desfăşoare o activitate de informare şi educare mult mai amplă şi mai susţinută. Nu e posibil să-ţi arunci privirea pe faţadele clădirilor, pe autobuze, tramvaie, ca să nu mai vorbim despre numeroasele emisiuni de televiziune, fără să dai de tot felul de reclame sau îndemnuri. Niciun cuvânt despre donatorii de organe. Presa de toate felurile este tăcută, orice act medical în desfăşurare ar trebui să fie dublat de un semnal referitor la transplant, iar cuprinderea într-un registru naţional de donatori de organe şi ţesuturi (nu ştiu dacă există şi funcţionează), pentru acordul din timpul vieţii, să fie deosebit de simplă. Procedura de accept a donării este greoaie, dificilă, nu-i încurajează în niciun fel pe eventualii donatori, pentru a-şi exprima, în deplină libertate, acordul.
   Sunt încă multe de făcut pentru activitatea de transplant, pentru ca aceasta să capete aura de etică, moralitate şi umanitate, dar şi de iubire de aproape.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.