Editorialul „Despre medici şi hoţi“ m-a surprins, ca să nu spun că m-a şocat (…)
„Tăcerea adâncă ce pluteşte asupra subiectului“ pe care o clamaţi este, în
realitate, rezultatul firesc al inutilităţii oricărui demers şi al degradării
continue a sănătăţii, la aproape un sfert de secol de libertate şi progres.
Neghina despre care vorbiţi există în orice
lan de grâu şi, chiar dacă se vrea înnobilată de spicele din jur, tot neghină rămâne
şi se cheamă. Din păcate, un soi de neghină mult mai evoluată, mai sofisticată şi
mai productivă, a pătruns copios în absolut toate domeniile societăţii noastre
postrevoluţionare. Exemplele de hoţie expuse sunt realităţi pe care nu le putem
escamota (şi nu sunt singurele), dar ele nu poartă amprenta valenţelor
medicale, ci a meşteşugului hoţiei însuşit nu la nivelul borfaşului de rând, ci
ridicat la nivel de bandă organizată (…)
La drept vorbind, nu mă satisface nici încercarea
de a găsi o undă de scuză în plata mizerabilă a medicului. Situaţia este generală şi binecunoscută, dar
niciun medic demn de acest apelativ nu-şi caută suplimentul de câştig devenind
hoţ, direct sau indirect. Cred că aveţi datoria (şi sunteţi în măsură s-o faceţi)
să pătrundeţi mai adânc la rădăcina răului, să întârziaţi mai mult asupra
cauzelor şi căilor care duc la degradarea medicinii noastre şi mai puţin la
excepţiile capcanelor în care cad unii care, drept vorbind, nu pot fi socotiţi medici.
Sursa faptelor reprobabile se află în apa tulbure în care înotăm de ani buni, în
legile, reglementările şi practicile păguboase care fac posibilă o asemenea
stare. Amintesc doar de ideea nefericită a opţiunii medicului pentru practica
exclusivă în spaţiul public sau în cel privat.
Era mai mult decât evident că, în condiţiile
noastre, tandemul medicinii publice/private, care funcţionează perfect în toate
ţările, avea să fie o corcitură în care sectorul privat se va dezvolta pe seama
celui public. În loc să căutăm şi să introducem mecanisme care să uşureze
dezvoltarea medicinii private, ca alternativă care să reducă presiunea asupra
celei publice, apelăm la măsuri absolut haotice ce, în fapt, duc la scurgerea
materială dinspre sectorul public către cel privat (niciodată invers) şi împuţinează
şi mai mult suflul sănătăţii publice. Am scris că există unităţi subdotate ale
statului, nu fiindcă nu există posibilităţi de achiziţionare, ci pentru că nu
se vrea. Căci, „ne lipseşte ... cutare echipament, trebuie să mergeţi la
cabinetul“, oferă soluţia.
Referindu-mă la exemplul celor petrecute la
Spitalul de Arşi, unitate supraspecializată, unică pentru rezolvarea cazurilor
dificile, nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil ca o perioadă îndelungată
nimeni să nu-şi dea seama că acolo se întâmpla ceva împotriva normalităţii.
Cine cunoaşte cât de cât realitatea unei săli de operaţie, ştie că acolo sunt
mai multe perechi de ochi şi că, oricât le-ai răscumpăra tăcerea, vine momentul
critic al nemulţumirii strict omeneşti: „Aaaa, vezi, ăleia, i-a dat atât... şi
mie nu ...“. Oamenii îşi dau drumul la gură, chiar fără intenţia de a întrerupe
o anumită stare. Niciodată nu a fost altfel şi nu va fi. Trebuie să fii prea
orbit de lăcomie ca să nu-ţi dai seama de risc şi de pericol.
Celelalte exemple oferite în editorialul menţionat nu fac decât să întărească
ideea că drumul societăţii noastre nu este cel bine ales şi că nu facem nimic să
ieşim din starea în care ne aflăm.
Nota
redacţiei: Indiferent de abordările alese de autori, salutăm cu speranţă începutul
acestei discuţii necesare, prin care valorile etice ale profesiunii medicale
sunt reafirmate într-o perioadă complicată.
