Tanatologia
(disciplina care studiază moartea şi fenomenele legate de moarte) – în pofida
realităţii inexorabile a morţii în lumea biologică, în existenţa umană – este
rareori aleasă ca temă pentru o reuniune ştiinţifică. Există o diferenţă între
preocupările de studiu al fenomenului morţii la noi, comparativ cu alte ţări, în
special din lumea occidentală, unde, în ultimele cinci-şase decenii, s-au
realizat din ce în ce mai multe studii cu abordări multidisciplinare.
Deşi problema morţii este, prin excelenţă,
multidisciplinară, în acord cu dimensiunile sale multiple, o abordare din
perspectiva medicului se impune, ţinând cont de prezenţa acestei realităţi în
activitatea sa: alături de preot, este personajul care se confruntă cel mai des
cu moartea, indiferent de specialitatea pe care o are. În realitate, medicul păstrează
o anumită distanţă faţă de fenomenul complex al morţii, exceptând studiul
cadavrului ca suport pentru disecţiile anatomice şi studiile morfologice de
anatomie patologică şi medicină legală, abordări post-mortem, moartea nefiind însă
doar un moment, ci un proces care „se construieşte“, prin mecanisme insuficient
cunoscute, din momentul instalării ireversibilităţii organo-funcţionale,
celulare, infracelulare, moleculare; în această perioadă a instalării şi evoluţiei
ireversibilităţii se adaugă modificări şi trăiri psihologice, studiate, între
alţii, de Elisabeth Kubler-Ross şi, la noi, de Ion Biberi. Dimensiunea acestora
a legitimat delimitarea unei subdiscipline a tanatologiei, tanatopsihologia,
care, împreună cu altele (tanatogeneza, tanatosofia ş.a.), conferă complexitate
fenomenului pluridisciplinar al morţii.
„Este un fapt constatat că medicilor nu le
place să vorbească despre moarte“, observa, cu peste trei decenii în urmă, dr.
Pierre Delore, unul din marii umanişti ai medicinii. Într-adevăr, relativ puţini
medici au consacrat studii morţii – medicale, psihologice, sociologice,
tanatosofice, printre aceştia, V. Kastenbaum, Claud Veil, G. Condrau, Cicely
Saunders, Cl. Kebers, Bernard Wary, Renée Selag-Lanoë, iar la noi – Ion Biberi,
Victor Săhleanu, M. Belaşcu, subsemnatul.
De-a lungul timpului, au fost analizate
cauzele rezervelor medicilor faţă de problemele morţii. Ar fi vorba, pe de o
parte, de un reflex general de protecţie al oamenilor, de îndepărtare de
lucrurile triste, grave, care rămân, ca urmare, mai puţin cercetate şi
insuficient cunoscute. Pe de altă parte, societatea modernă este preocupată să
valorifice tinereţea şi sănătatea şi să respingă, prin contrast, bătrâneţea,
moartea şi muribunzii, iar medicul este şi el un membru al acestei societăţi. În
general, atitudinea faţă de moarte este de ordin strict personal şi depinde de
concepţia fiecăruia despre lume. Cultura, educaţia, toate acţiunile formative
ar putea modela şi concepţia, percepţiile şi atitudinile noastre faţă de
moarte. În mod necesar, medicul are (sau ar trebui să aibă) o dublă poziţie faţă
de moarte: a omului obişnuit care se supune acestui destin biologic
ineluctabil, dar şi a medicului care se opune, neagă, luptă să îndepărteze
moartea. Dar refuzul cercetării morţii sugerează predominanţa primei poziţii.
Medicul se poate retrage din faţa morţii, din instinctul său de fiinţă umană,
dar prezenţa morţii poartă şi semnificaţia unui eşec al activităţii sale, o
insultă la adresa medicinii. O altă explicaţie a atitudinii mai rezervate a
personalului medical faţă de bătrân, de bolnavul grav, de muribund, tocmai în
situaţiile când s-ar impune mai multă apropiere suportivă, alinătoare, poate fi
că medicul, ceilalţi membrii ai echipei de îngrijire văd în bătrân, în
muribund, proiecţia propriului lor destin biologic, mai apropiat sau mai îndepărtat,
de care, instinctiv, încearcă să se îndepărteze. Unii medici consideră că, în
raţiunea profesiei, moartea nu este percepută ca un fenomen natural, ci ca un eşec;
în orice moarte se vede o probă implicită de vinovăţie, ineficacitate sau
incompetenţă; cei care aplică profesiunii lor criterii de valoare şi de
eficacitate consideră decesul bolnavului ca un duşman personal (şi chiar mai
mult decât duşmanul bolnavului), sentimentul de neputinţă în faţa morţii schimbându-se
în act de acuzare. Alţii consideră, analizând această atitudine, că nu este
vorba numai de o atitudine profesională, dificultatea de a accepta moartea
bolnavilor lor fiind în strânsă legătură cu motivaţiile care i-au împins să îmbrăţişeze
profesia medicală, să aibă dorinţa de a controla, să învingă sau să nege
moartea. Învăţământul intervine în acelaşi sens, conferind viitorului medic un
statut de „atoatevindecător“.
La întrebarea: „la ce bun să cercetăm
moartea, ce beneficii ar putea aduce aceasta?“, răspunsul potrivit ar fi: „o
cercetare mai atentă a morţii, sub toate dimensiunile sale, poate ajuta vieţii“.
Astăzi se vorbeşte de noile condiţii ale morţii.
Multiplele mutaţii din societatea contemporană – biomedicale, psiho- şi
sociofamiliale, demografice, urbanistice au influenţat nu numai modul de viaţă,
ci şi pe cele de moarte. Acest proces al morţii se petrece astăzi mai discret şi
una din explicaţii o constituie urbanizarea. La sat, individul care moare este
decedatul tuturor şi glasul care anunţă evenimentul răsună în toate inimile. În
urban se extinde şi concepţia, mai bine-zis percepţia morţii ca un incovenient
care generează ruşine, care jenează, ca un incident nedorit şi nu ca un fenomen
natural. Moartea e deci ascunsă, exilată şi „internată“ în spitale şi cămine,
chiar atunci când nu mai este necesar şi muribundul ar dori să se sfârşească la
el acasă, vegheat de cei dragi. Aceasta face ca, în prezent, 60–70% din decese
să se producă în spitale şi cămine.
Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba
Iulia a fost recent gazda conferinţei internaţionale Dying and Death in the 18th–21st Century Europe, manifestare ajunsă la a
patra ediţie; parteneri: Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică,
Asociaţia Română pentru Studiul Morţii, Consiliul Judeţean Alba – Directoratul
pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Asociaţia Română pentru Incinerare
„Amurg“ şi Centrul Cultural Italian Alba „G. M. Visconti“. Reuniunea a
mobilizat un număr mare de participanţi, reprezentând 15 ţări într-o paletă
multidisciplinară, puţin obişnuită în orice reuniune ştiinţifică. Această
neomogenitate a fost doar aparentă, deoarece participanţii au găsit limbajul
comun necesar în abordarea unui astfel de teme complexe, multidimensionale. Au
fost prezenţi: sociologi, medici, psihologi, istorici, antropologi, arheologi,
teologi, etnologi şi etnografi, scriitori şi jurnalişti, arhitecţi şi artişti
plastici, universitari şi studenţi, reprezentanţi ai unor organizaţii ale
societăţii civile.
O prezentare succintă a temelor propuse şi
dezbătute în sesiunile conferinţei este sugestivă, pentru a aprecia
dimensiunile temei centrale abordate, într-o diversitate aproape exhaustivă.
Perspectivele
umanistice ale „muririi“ (s. n.) şi morţii. Termenul
necesită un mic comentariu: în limba română, întâlnim frecvent termenul de
„nemurire“, sugerând o aspiraţie a omului, dar nu şi antonimul „murire“, ci
doar cel de moarte, deşi, cum notam mai sus, moartea nu este doar un moment, ci
şi un proces, având o dimensiune dinamică şi una de timp, din momentul instalării
ireversibilităţii. Perspectiva umanistică a inclus subtemele următoare: folclor
şi antropologie, istorie, filosofie, literatură, teatru, artă, muzică. Câteva
exemple de comunicări, oarecum mai surprinzătoare şi chiar insolite, dar prin
aceasta nu mai puţin interesante: Morţile nenaturale la părintele
naturalismului. Imaginile morţii la Émile Zola; Sinuciderea în discursul
comunist; Grupuri de acţiune în Banat şi mărturiile Hertei Muller; Personaje tânjind
după moarte la Samuel Beckett în „Aşteptându-l pe Godot“; Moartea în epoca
romantică; Comemorarea morţii în muzica artistică contemporană; Arhitectura
minimalistă centrată pe simboluri arhetipale, tendinţă contemporană în arta
funerară. Mai multe comunicări au prezentat specificul tradiţiilor, culturilor şi
ritualurile la diferite popoare.
Noi ritualuri ale morţii în secolul 21: idei privind viaţa de
după viaţă în perspectiva sociologică; Religia, naţiunea, media şi moartea, în
Polonia, după 1989; tot autorii polonezi au prezentat: Problemele morţii în
accidentul de la Smolensk din 2010 şi oglindirea acestora în discursul media; A
muri ca migrant astăzi. Tanatopolitici şi tanatopractici în contextul migraţiei
în Italia contemporană; Case memoriale şi case rituale (Suedia); Moartea în
conflicte şi războaie.
Suicid, eutanasie şi lege: Influenţele
economicului şi socialului asupra ratei suicidului; Suicidul copilului; Direcţii
de prevenţie a microbului; Suicidul şi eutanasia în legislaţia din Turcia;
Dreptul la viaţă şi dreptul la moarte – valori fundamentale bioetice şi
tanatologice.
Sfârşitul vieţii şi îngrijirile paliative: Rolul psihologului în
îngrijirea paliativă; Sfârşitul vieţii persoanelor cu handicap; Grupuri de ajutor
şi de suport în sprijinul persoanelor aflate în stări terminale.
Au mai fost sesiuni dedicate istoriei,
religiei, problemei crematoriilor şi cimitirelor, implicaţiilor trecerii de la înhumare
la incinerare.
Tanatologia, deşi nu este disciplină inclusă
în programa de învăţământ, trebuie să facă parte din cultura medicului, ţinând
cont de importanţa şi complexitatea acestui proces în viaţa individului, cu
practica medicinii. Moartea este un fenomen biologic implacabil, obligatoriu,
de o inexorabilă fatalitate, dar atitudinea faţă de moarte este o manifestare
culturală. Nemurirea biologică nu există, în schimb moartea poate fi dominată
la modul ideal, încredinţând memoriei oamenilor gândurile şi gesturile
muritorilor. Capodoperele culturale au făcut aceasta din totdeauna. Medicul îşi
trage forţa de acţiune din cultura sa profesională şi, nu mai puţin, din
tezaurul marii culturi. Poziţia faţă de moarte trebuie să exprime conjugarea
conceptelor oferite de biologie, medicină, psihologie, filosofie, cultură,
religie. Să se reţină că medicul este necesar bolnavilor nu numai pentru menţinerea
lor în viaţă, ci şi pentru a-i ajuta, la momentul oportun, a se desprinde de
ea, oricât de dureroasă şi de dramatică ar fi această desprindere. Practica
medicinii este şi filosofie concretă, aşa cum a prezentat-o Wunderli. Iar în
sensul în care Platon o înţelege, orice filosofie poate la rândul ei să fie
definită ca o reflecţie asupra morţii. Gândul morţii, rezultă de aici, n-ar
trebui să-l părăsească pe medic în exerciţiul funcţiilor sale. Ion Biberi ne
spunea că „moartea se integrează proceselor vieţii de care nu poate fi separată“.
