Schimbările petrecute în medicina ultimelor decenii sunt copleșitoare, progresele mijloacelor de investigare și în arsenalul terapeutic dau medicilor contemporani șanse pe care cei din generația precedentă nu le-ar fi putut visa. Însă progresele tehnologice ale medicinei au adus cu ele și elemente negative, total neașteptate.
    Mai multe studii și sondaje din ultimii ani arată că noua generație de medici, crescuți și educați în condițiile medicinei cu cea mai avansată tehnologie, au scăderi importante în domeniul abilităților de examinare a bolnavilor și al raționamentului clinic.
    În plină epocă digitală, studenții la medicină și medicii practicanți petrec mult mai mult timp cu ecranele dispozitivelor la care lucrează decât cu bolnavii. Prima grupare de simptome descrise de bolnav este introdusă în calculator și de la acesta se așteaptă să găsească rapid și diagnosticul, și planul terapeutic. Însă lucrurile nu sunt întotdeauna așa.
    Într-o zi am fost chemat la camera de gardă de o tânără rezidentă, care evalua o femeie de 29 de ani cu simptome de hemiplegie stângă. Factorii de risc pentru un accident vascular cerebral acut erau minimali, bolnava avea o față simetrică, vorbea fără dificultate, avea mimica cea mai normală, nu părea să aibă niciun simptom sever, dar continua să spună că nu își poate mișca brațul și membrul inferior pe partea stângă. La câteva minute de la examinarea grăbită, rezidenta ceruse de urgență o examinare computer tomografică a craniului și fusese șocată să afle că rezultatul era perfect normal. Ea nu avusese niciun gând legat de faptul că prezentarea pacientei în cauză era suspectă și făcuse un examen neurologic incomplet și superficial. Reflexele bolnavei erau perfect normale și simetrice, senzoriumul nu era afectat și, distrăgând atenția și stimulând ușor părțile declarat afectate, se putea discerne o reacție minimă de retracție, inhibată voluntar. În ciuda tuturor calităților sale, tomografia computerizată a creierului nu putea diagnostica ceea ce îi scăpase rezidentei: simulare la o bolnavă cu manifestări isterice.
    Într-o noapte de gardă văzusem un consult cardiologic în secția de monitorizare și mă pregăteam să scriu examenul în foaia bolnavului. Mă aflam în sala din spatele pupitrelor cu monitoare, unde erau mai mulți medici și rezidenți, de diferite specialități, fiecare cu treaba lui. În ciuda orei înaintate, acolo erau și mai mulți studenți. Unul dintre ei, pe care îl întâlnisem de mai multe ori la paturile bolnavilor și pe care îl remarcasem pentru inteligență și interes, m-a întrebat cum se poate face un sistem simplu și ușor de memorat pentru diferențierea suflurilor cardiace. Am început să-i explic metoda prin care un clinician poate stabili ce origine și ce importanță au suflurile cardiace. Alții au început să dea atenție celor spuse de mine și în curând aveam o audiență de câțiva doctori tineri, vădit interesați. La grupul nostru s-a adăugat un rezident-șef de medicină internă, de gardă, ca și noi. După ce a ascultat câteva minute, a declarat sentențios: de ce să-mi bat capul, mai bine cer o ecocardiogramă completă și aflu tot fără niciun efort. Am replicat că, deși ecocardiogama este un examen foarte util, nu îți va spune ce se întâmplă cu suflul la modificările de poziție, nu te va ajuta la suflurile care nu sunt produse de boli valvulare și, în plus, este un examen costisitor. Tânărul coleg nu a părut deloc convins.
    Unui bolnav ventilat mecanic au început să-i crească dimensiunile abdomenului. Tomografia computerizată a arătat prezența unui pneumoperitoneu și bolnavul a fost trimis de urgență la sala de operație. Laparotomia a fost negativă. Pneumoperitoneul fusese cauzat de o mică leziune pulmonară dintr-un segment bazal și bolnavul nu dezvoltase un pneumotorace extensiv din cauza unor aderențe pleurale difuze. Însă aerul produs prin barotrauma pulmonară se infiltrase în abdomen prin spațiile diafragmatice și pacientul a fost supus unei intervenții chirurgicale inutile. Deși peste 90% din cauzele unui pneumoperitoneu sunt legate de perforarea unui organ cavitar abdominal, nu toate cazurile sunt legate de patologia abdominală și nu toate sunt situații de abdomen acut.
    Sandra Boodman (Kaiser Health News, mai 2014) a listat cele mai frecvente omisiuni făcute de doctorii care efectuau examene obiective: examenul ganglionilor limfatici, palparea corectă a ficatului și a splinei, examinarea tiroidei, examenul oral, examenul mersului, inspecția tegumentelor și a fanerelor, testarea mobilității articulare, tușeul rectal și cel vaginal și auscultația toracică incorectă (adeseori făcute prin țesutul îmbrăcăminții). Sunt date ca exemple situații flagrante în care diagnosticul era posibil prin simpla observație (bolnav icteric cu distensie jugulară din cauza pericarditei, durere toracică interpretată ca fiind angină, deși bolnavul examinat superficial avea herpes Zoster etc.).
    Un alt studiu a relevat că medicii americani care și-au făcut studiile și pregătirea în rezidențiat în alte țări stăpânesc mai bine examenul obiectiv și maneverele clinice decât colegii lor școliți în SUA. Din cele mai vechi timpuri, clasicii medicinei au insistat asupra valorii unui istoric corect al bolii și a unui examen obiectiv corect și complet.
    Tehnologia medicală modernă este de mare valoare când vine să completeze diagnosticul clinic, dar nu îl poate înlocui. Sir William Osler (1849–1919), pionierul învățământului medical american, a rămas celebru pentru multe enunțări de înțelepciune medicală, valabile și astăzi, printre care și sfatul adresat tinerilor medici: „Observă, înregistrează, notează, comunică, folosește-ți fiecare simț. Învață să vezi, să auzi, să simți, să miroși și să știi că numai prin examinare poți deveni un expert”.