N-am fost și nu sunt un pasionat cititor al
romanelor lui Dan Brown și nici nu intenționez să explic cu această ocazie motivele
care mă țin departe de scrierile lui. Întâmplarea însă a făcut să ajung la unul
din ultimele sale volume și, spre sfârșitul „Simbolului pierdut”, am găsit fraza
alăturată și recunosc că m-am solidarizat în întregime cu mesajul ei. Dar remarca
autorului, din care s-ar putea înțelege că se referă la toate tipurile de scrieri,
mi se pare oarecum exagerată. Foarte multe volume aparținând literaturii, istoriei
și filozofiei universale își păstrează valoarea și de multe ori actualitatea. E
de ajuns să ne gândim la Biblie, la Coran, la scrierile filozofilor greci sau romani
din Antichitate sau la literatura clasică franceză sau engleză, ca să ajungem la
concluzia că foarte multe din cărțile scrise în urmă cu sute, dacă nu cu mii de
ani, își mențin valabilitatea și valoarea intelectuală. Iar adevărații cărturari
nu se limitează la cele publicate în ultimii ani sau în ultimele decenii, ci de
foarte multe ori fac apel la noțiuni devenite universal valabile de-a lungul secolelor
sau mileniilor.
Uneori, în multiplele mele călătorii în România,
întâlnesc cu multă plăcere generațiile noi de confrați și mă bucur din plin de dovezile
de energie pozitivă și de dorința de a câștiga experiență și a se apropia de performanțele
profesionale din lumea întreagă. Dar, în același timp, nu mă pot împiedica să remarc
situații în care cunoștințele unora din tinerii mei colegi lasă senzația de superficialitate.
Aș putea să aduc aici câteva dovezi în sprijinul acestei afirmații, dar nu acesta
e subiectul rândurilor de față.
Citatul din Dan Brown m-a trimis la etajul de
sus al locuinței mele, în camera mea de lucru, cu scopul de a trece în revistă –
ce-i drept, în viteză – volumele care s-au strâns de-a lungul a mai bine de jumătate
de secol în biblioteca adunată din țări foarte îndepărtate una de alta. Am trecut
cu privirea, cu atenția cuvenită, asupra manualelor de anestezie și terapie intensivă,
care ocupă un loc de cinste în rafturile înguste și înalte. Le-am găsit pe toate,
scrise în patru limbi, unele tomuri groase, altele cuprinzând mai puține pagini,
dar profilate pe anumite domenii. Concluzia la care am ajuns după o lungă cercetare
și cugetare confirmă ideea lui Brown. Ba, mai mult, am rămas surprins că, din toate
cărțile pe care le-am citit și le-am studiat, una singură a rămas valabilă în aproape
întreaga sa totalitate.
E vorba de un tratat astăzi ignorat de imensa
majoritate a confraților din specialitate. Tratatul de care vorbesc se deosebește
de lungul șir de volume similare publicate în ultima jumătate de secol. „Originalitatea”
lui constă în discrepanța dintre valorile cuprinse în acele pagini și faptul că
această capodoperă științifică și clinică nu a apărut decât într-o singură ediție,
cea originală, prima și ultima. E vorba de primul tratat de terapie intensivă chirurgicală,
semnat de Francis Moore, unul din cei mai cunoscuți chirurgi americani de la mijlocul
secolului trecut. Volumul, publicat în 1959, se intitulează: „Tratamentul metabolic
al pacientului chirurgical”. Inutil, dragi colegi de breaslă, de a căuta tratatul
prin vreo librărie sau chiar pe internet! Volumul e de mult dat uitării, eu probabil
fiind unul din puținii fericiți care l-au putut răsfoi și învăța în cea mai mare
parte a sa, dat fiind că l-am primit cadou, din străinătate, în 1963, pe vremea
când eram rezident ATI. Fără discuție, tratatul conține multe elemente perimate,
depășite de noile cercetări în domeniu și mai ales de noile inovații diagnostice
și terapeutice apărute și intrate în practică în ultima jumătate de secol. Dar cartea
lui Moore are un imens avantaj: e probabil unica sursă de informații despre evoluția
postoperatorie imediată a pacientului chirurgical, în situația în care echipa terapeutică
nu intervine cu niciun mijloc de tratament, în afara unui analgezic de eficacitate
medie. Moore descrie deshidratarea, hipovolemia, oliguria și multe alte fenomene
fiziopatologice (printre altele modificările hormonale produse de stresul chirurgical),
de mult uitate azi, întrucât intervenția terapeutică imediat postoperatorie împiedică
apariția lor.
Și ce valoare au celelalte manuale și tratate,
adunate cu greu și prăfuite de trecerea timpului din momentul când au fost răsfoite
pentru ultima oară? Las deoparte nostalgia, deși existentă, pentru că multe din
acele cărți m-au însoțit de-a lungul carierei mele profesionale, m-au ajutat să
trec examene și concursuri și, mai ales, au contribuit în mod substanțial la pregătirea
mea teoretică și clinică în vederea practicării specialității pe care am ales-o.
Dar ele prezintă și o importanță deosebită din punct de vedere intelectual. În primul
rând, oferă detalii celui interesat să știe cum au evoluat noțiunile de bază în
meseria sa, pentru că nimic nu a apărut ca un fenomen generat spontan, ci a fost
clădit folosind „cărămizi” de proveniență diferită, din multe colțuri ale lumii
și în diferite perioade de timp.
Aceste manuale așa-zis perimate merită deschise
din când în când pentru a înțelege unde s-au împotmolit alții, care au fost piedicile
prezente în calea rezolvării unei probleme medicale, dar mai ales pentru că oferă
mostre de importanță deosebită în domeniul judecății clinice. Noțiunile și sfaturile
cuprinse în aceste volume vechi de zeci de ani permit o utilă reîntoarcere la trecut,
oferind cititorului acele elemente care au dispărut (din păcate!) de mult din practica
medicală.
Timp de aproape douăzeci de ani am practicat
monitorizarea clinică (nu instrumentală) a pacientului anesteziat, folosind doar
aparatul de tensiune arterială, degetele mâinii drepte și observația vizuală. Am
stat cu ochii pe plaga operatorie, am observat continuu culoarea sângelui și a tegumentelor,
am verificat frecvența cardiacă și (oare își mai amintește cineva acest amănunt?)
am controlat dacă pacientul transpiră, trecând podul palmei mele peste fruntea acestuia,
întrucât transpirația intraanestezică era un semn clar de hipercapnie. Mi se va
spune că toate aceste povești sunt perimate și desuete (în prezent, fiecare sală
de operație are un capnograf), dar volumele de care vorbeam mai sus m-au format
din punct de vedere profesional și mi-au oferit suficiente motive pentru a mă lupta
cu ideea că, treptat-treptat, devenim sclavii propriilor noastre instrumente.
Iar cel ce se „încumetă” să deschidă un tratat
clasic va fi impresionat, fără discuție, de multitudinea de date pe care clinica
neinstrumentală le poate pune în evidență. Și poate o întoarcere la acele sfaturi
de odinioară va îndemna pe tânărul profesionist să combine cu succes noțiunile obținute
prin examenul clinic cu cele oferite pe larg de instrumentele electronice care-i
stau azi la dispoziție și care completează cunoștințele noaste despre pacientul
aflat în tratament.
Departe de mine dorința de a face apologia textelor
clasice, în mare parte perimate. Dar sunt convins că tânărul medic are nevoie să
primească noțiuni despre ce era și cum se făceau lucrurile înaintea erei sale. Se
spune că cine nu are trecut nu se va bucura nici de apariția viitorului, dar sunt
conștient de faptul că se vor găsi mulți care vor încerca (și chiar reuși) să infirme
această teză. Am senzația că o bună parte din cele afirmate mai sus sunt rodul unei
gândiri ce aparține septuagenarului avansat. Dar doresc să-mi apăr poziția și să
susțin că istoria, oricât de subiectivă, e importantă și trebuie amintită la ocaziile
potrivite.
Nu pot înțelege de ce a dispărut istoria medicinei
din programul de învățământ al atât de multor facultăți de medicină. Și de ce, la
congresele de istorie a medicinei, majoritatea participanților (nemaivorbind de
vârsta conferențiarilor!) se află în cel mai bun caz în preajma pensionării. Profesorul
George Litarczek, nonagenarul medicinii și anesteziei românești, oferă cu fiecare
ocazie ce se ivește crâmpeie din istoria ATI în România și în străinătate. Broșura
sa cu același subiect, scrisă la vârsta de 90 ani, reprezintă un document de valoare
nu numai națională, ci poate folosi oricui dorește să înțeleagă cum s-a transformat
anestezia dintr-o ocupație medicală periferică într-o specialitate de mare anvergură,
fără de care practic niciun alt domeniu medical nu poate duce la bun sfârșit și
cu succes un program de tratament. Dar cineva ar trebui să continue cele scrise
de mentorul meu și al multor sute de medici ATI români și din alte țări. Această
stare de fapte mă preocupă, pentru că nu e caracteristică numai României, ci și
multor altor țări, printre care și Israel.
Iată apelul meu către generația tânără care
urmează drumul trasat de predecesorii meseriei: întoarceți capul înapoi, priviți
cu interes etapele drumului parcurs și încercați să adăugați câțiva metri la ceea
ce s-a construit până la voi. Sunt convins că veți găsi în această profesie satisfacția
necesară pentru a continua. Căci viitorul care vă aparține se bazează pe trecutul
construit de alții.
|
„Timpul
este un fluviu, iar cărțile sunt corăbii. Multe dintre ele pornesc pe mare, doar
pentru a eșua și a se pierde definitiv în nisipurile sale. Puține însă, foarte puține
trec testul timpului și rezistă pentru a binecuvânta epocile ce urmează.”
(Dan Brown, n. 1964) |
