Autorul
îşi declară încă din primele rânduri ale cărţii sale „Am fost medic la Gherla“ (Ed. Mentor, Târgu Mureş, 1998) intenţia
de a lăsa o mărturie urmaşilor. Aceştia trebuie „să ştie cum s-a distrus o ţară,
un popor, o intelectualitate“. Totodată, ţine să relateze despre oameni plini
de energie şi curaj, care, în anii de temniţă petrecuţi în puşcăriile
comuniste, au fost aduşi la starea de a avea ca dominantă preocuparea exclusivă
a supravieţuirii. În acelaşi timp, efortul rememorării privaţiunilor şi umilinţelor
de tot felul, strădania de a le ordona şi redacta într-o carte de memorii este şi
respectarea promisiunii făcute unui om deosebit, „la care am ţinut foarte
mult“, dr. Sebastian Constantinescu, profesor de neuropsihiatrie la Facultatea
de Medicină din Bucureşti, „cu care am împărţit aceeaşi celulă ani în şir la
penitenciarul din Gherla“. În continuare, memorialistul se prezintă
cititorilor: s-a născut în 1934, la Târgu Mureş. A devenit student al Facultăţii
de Medicină (cu limbă de predare maghiară) din acest frumos oraş, în 1952. A
practicat sportul, plăcându-i în mod deosebit polo pe apă, înotul, patinajul,
pentatlonul modern. În 1956 – an când, în ţara vecină de la vest, vor avea loc
evenimentele cunoscute sub numele de Revoluţia ungară, o mişcare populară îndreptată
împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice, înăbuşită în sânge de
trupele Armatei Roşii – avea să i se schimbe destinul şi să înceapă calvarul
studentului medicinist Alexandru Maier
de atunci. Trei târgmureşeni, între care şi tatăl său, contabil la Direcţia
Sanitară, în contextul mişcării de eliberare ungare, cu iluzorii speranţe de a
avea loc o schimbare politică şi la noi, pun la cale înfiinţarea unei organizaţii
„contrarevoluţionare“, de care tânărul, ce abia împlinise 22 de ani, habar
n-avea: Comitetul Naţional de Eliberare – CNE. Implicarea sa a fost aceea de a
traduce un manifest în română, la cererea tatălui său, fiul fiind bun cunoscător
al limbii maghiare literare. Ca de obicei, un „turnător“ – aflat mai târziu –
pune totul pe tava Securităţii, care începe urmăriri, realizează înscenări, în
final arestări. Organizaţia este, fireşte, deconspirată, absolut toţi cei
implicaţi – unii fără a fi întreprins ceva, doar pentru că nu au denunţat
imediat „organelor“ ceea ce aflaseră, chiar şi ca zvon – sunt condamnaţi. La
moarte, cei trei iniţiatori, restul – la pedepse grele, privative de libertate.
Actul de trimitere în judecată pentru Alexandru Maier va cuprinde următoarele
capete de acuzare: calitatea de membru al organizaţiei antistatale CNE;
tentativa de a recruta noi membri; încercarea de multiplicare şi difuzare de
manifeste; tentativa de aruncare în aer a statuii lui Stalin din piaţa cu acelaşi
nume a oraşului; deţinere ilegală de armament (un pistol ascuns iniţial într-o
ladă… cu făină). Un avocat din oficiu, care mai mult acuză decât pledează cauza
clientului său, trei minute acordate celui din boxă pentru a se apăra şi
pedeapsa propusă: crimă de uneltire contra ordinii sociale, adică 15–25 de ani
de detenţie, constituie urmarea. Refuză să semneze actul incriminator: nu a
fost membru al acelui Comitet, despre care, abia citindu-şi dosarul, află că
exista; nu a recrutat niciun membru; nu a multiplicat şi difuzat manifeste.
Recunoaşte însă că a ştiut de existenţa unui manifest şi că a deţinut arme –
iar „povestea cu statuia a fost o
provocare ordinară pusă la cale de Securitate şi – în practică – de un aşa-zis
prieten şi nu a avut nicio urmare“. Solicită schimbarea încadrării cel mult
în cea de nedenunţător, cere scoaterea din dosar a patru declaraţii,
descoperind semnătura sa plastografiată. „Am
fost din nou înjurat, făcut porc, nemernic, obraznic, nu de anchetatori, ci
chiar de domnii procurori (sunt şi acum, bine merci, «paşnici» locuitori ai Târgu
Mureşului); până la urmă, au fost nevoiţi să desfacă dosarul, au scos cele
patru declaraţii, au reformulat actul de trimitere în judecată, aşa cum
cerusem. Mă gândesc că tot am câştigat ceva, a meritat să fiu încăpăţânat, să
nu cedez. Asta s-a întâmplat la 19 aprilie (1957, n.n.), zi în care am crezut că se terminase
ancheta.“ Se înşelase. Anchetele
care decurseseră şi până atunci, cu diferite grade de „intensitate“, în
beciurile Securităţii din Târgu Mureş, vor continua. Se încearcă o tentativă de cooptare ca informator: „Pentru că, uite, noi ne-am interesat, eşti
un tip valoros, un student eminent, e păcat de banii pe care statul i-a
investit în tine să te pierzi aşa prin puşcării; ne-am gândit să te eliberăm
(…) dar va trebui să semnezi o hârtie“… E eliberat pentru scurt timp, apoi rearestat, „pentru că la precedenta arestare am reuşit să fiu şmecher şi să-mi
induc în eroare anchetatorul“. Continuă interogatorii de zi şi de noapte până
la epuizare, mai ales prin supunerea inculpatului la privarea de somn, în
sediile Securităţii din Sibiu. Apoi, inculpatul este readus la Târgu Mureş,
mutat la Jilava, şi, în cele din urmă, prezentat în faţa Tribunalului Militar.
Dar confruntarea cu autorităţile nu se termină, ci va continua în septembrie
1957 cu „recursul“, la Bucureşti, în urma refuzului său de a recunoaşte acuzaţiile
ce i se aduc. „Atunci am văzut-o pe mama
pentru ultima oară. Nu aveam s-o mai văd decât după eliberare, în anul 1964“. Din
nou, o îndelungată aşteptare în fortul nr. 13 Jilava – era doar un penitenciar
de tranzit – în condiţii de continuu stres psihic şi fizic, de înfometare, boală
şi umilinţe, de izolare într-o celulă anume, atunci când încălca, la capătul răbdării,
regulamentul de puşcăriaş. Şi, în sfârşit, de Crăciunul anului 1957, Gherla.
Aici, deţinutul Maier Alexandru împreună cu
ceilalţi „bandiţi“ vor fi cazaţi mai întâi în camera de carantină obligatorie a
noii sale locuinţe – un alt penitenciar, construit de împărăteasa Maria Tereza,„de parcă altceva n-ar fi avut de construit
în Ardeal!“ Deţinuţilor li se înlătură cătuşele şi lanţurile de la
picioare, sunt tunşi la zero, îmbrăcaţi în haine vărgate şi încălţaţi cu
bocanci desperecheaţi, purtaţi de alte „serii“; se „bucură“ de meniul oferit. În
loc de turtoiul „tradiţional“, primesc mămăligă. „În nişte tipsii mari de 1/1 m se cocea o mămăligă uriaşă care se tăia în
cuburi de mărimea unui pachet de chibrituri, de 10/10 cm. Asta constituia porţia
pe toată ziua. Câte o porţie din asta putea să atingă o greutate de 3–400 de
grame, în funcţie de impurităţile pe care le conţinea: tărâţe, nisip, resturi
de sac sau chiar aşchii de lemn. «Bucătarii» nu cerneau mălaiul, căci s-ar fi înregistrat
prea mari pierderi.“ Ciorba era „o
zeamă lungă de sfeclă furajeră, de culoare roz, în care arareori găseai o fărâmă
de sfeclă“. Trebuia s-o bei cu sorbul, adică direct din gamelă, fiindcă
linguri nu se dădeau. În legătură cu „echipamentul“, memorialistul notează cu
umor: „Pentru piciorul drept am ales
rapid din ochi un bocanc cam de mărimea 46, dar pentru stângul am găsit cu greu
unul exagerat de mare, cam 48. Mi se spune cu această ocazie că aş putea
concura cu bocancul statuii ecvestre a lui Matei Corvinul din Cluj“. Odată
carantina încheiată (după 20–30 de zile), deţinuţii vor fi repartizaţi pe
camere, efectivul „salonului“ autorului oscilând între 42 şi 48 de persoane. Începe
acomodarea, prilej de a constata o grupare a locatarilor după opţiuni politice:
foştii legionari şi simpatizanţii lor într-un colţ; în dreapta, ţărăniştii;
liberalii, care îi acceptau „şi pe cei cu
alte vederi, precum cuziştii sau foştii membrii ai partidului lui Duca, ori pe
nehotărâţi“ – în alt colţ. Îşi portretizează colegii, între care: „un nume
deja cunoscut şi consacrat, domnul Noica, moşier, profesor de estetică al Facultăţii
din Bucureşti“1 sau „domnul Bilciurescu, scriitor de nuvele
din Bucureşti“2. Învaţă alfabetul
Morse, lucru esenţial pentru a face să circule informaţia. Profitând de
personalităţile încarcerate, se organizează adevărate cursuri ori dezbateri, fiecare
deţinut înscriindu-se cu o temă ce îi era familiară, „pentru că spiritul nu trebuia lăsat nici o clipă să se atrofieze“.
Într-o bună zi, domnul Noica le propune un concurs de traducere în română a
celebrei poezii „Lorelei“. Aveau în celulă câţiva buni cunoscători ai limbii
germane… Textul original a fost „scris“ pe o cană, după metoda binecunoscută în
penitenciarele comuniste: se ungea suprafaţa cănii cu săpun, se presăra praf de
DDT şi, pe fondul alb, se scrijeleau, cu vârful ascuţit al unui chibrit,
cuvintele. Avea să câştige un tânăr, autodidact. Impresionant descrisă este o
primă zi de Paşti, când toţi deţinuţii, la geamurile zăbrelite, vor cânta,
surprinzându-şi paznicii, „Hristos a înviat din morţi!“. Pe stradă au ieşit
locuitori ai oraşului „care ne făceau
semne cu mâinile sau fluturau spre noi batistele, puteam chiar să-i vedem emoţionaţi
până la lacrimi; în acele clipe ei au fost alături de noi…“.
Datele istorice confirmă existenţa CNE, alcătuit
din cadre didactice, foşti magistraţi, personal al CFR (de unde extinderea în
localităţi din Ardeal), medici, agricultori, sub denumirea de „gruparea Ioan Faliboga“. Iniţial,
scopul fusese obţinerea unor revendicări salariale; ulterior, mişcarea s-a
radicalizat, întocmindu-se un plan de răsturnare a regimului. Pedepsele pronunţate
în cazul a 67 de inculpaţi au însumat peste 200 de ani de închisoare, plus trei
condamnări la moarte. Partidul unic a trimis la Târgu Mureş, pentru a superviza
anchetele, pe însuşi generalul maior Nicolae Ceauşescu, atunci şef al Direcţiei
Politice Superioare a Armatei3.
Ziua de 5 mai 1958 va marca o cotitură în
viaţa deţinutului Maier Alexandru. Este cooptat, în calitatea sa de fost
student medicinist, în echipa medicală a penitenciarului, alături de doctorii
Gheorghe Cornea şi Petre Orăşanu, farmacistul Nicolae Bobancu, un fost student
la Medicină din Cluj, un felcer… şi cei doi frizeri ai închisorii, toţi sub
comanda asprului medic oficial al puşcăriei, Ioan Sin. Motivul era unul singur:
creşterea impresionantă a numărului deţinuţilor, asociată riscului alterării sănătăţii
acestora, în condiţiile oferite de sistemul penitenciar. „La sfârşitul anului 1958, deja la Gherla erau încarceraţi peste 11.000
de deţinuţi politici. (…) Era enorm pentru o închisoare cu o capacitate de
3–4.000 de deţinuţi. Dormeau câte cinci deţinuţi în două paturi. Recordul îl deţinea
celula nr. 65, de 4/3 m, cu 12 paturi supraetajate, în care la un moment dat se
aflau 69 de suflete. Când se deschidea uşa acestei celule, oamenii se revărsau în
afară.“ Practica medicală pe care o va desfăşura o consideră un avantaj,
dr. Gh. Cornea fiind nu numai un coleg excepţional, dar şi un excelent pedagog.
Patologia era dominată de tuberculoză, diagnosticele se puneau aproape în
exclusivitate pe baza anamnezei, a simptomatologiei, a examenului clinic.
Medicamentele, ca şi materialele sanitare, lipseau ori erau insuficiente, iar
cele cerute – absolut necesare în situaţii limită – soseau cu mare întârziere.
Tuberculoza, de pildă, se trata numai cu hidrazidă şi PAS, iar streptomicina –
cine o avea din pachetul primit de acasă – o putea folosi. În aceste condiţii,
el şi alţi deţinuţi încercau măcar cu o vorbă bună să aline suferinţele celor
grav bolnavi. Umbla adesea cu „tulumba“ în spate pentru a face dezinsecţii,
pulverizând cu „celebrul“ DDT păturile, saltelele, cearceafurile, „chiar şi efectele personale şi, pentru
amatori, şi corpul“. Relativa mobilitate pe etaje şi în unele celule, chiar
dacă strict supravegheată de „caralii“, îi dă prilejul – un mare avantaj – să-i
cunoască pe unii dintre deţinuţi, adesea personalităţi politice, ecleziastice
ori culturale. De altfel, cartea ar fi câştigat din punctul de vedere al
informaţiilor vehiculate, dacă un index nominal plasat după capitolul „Epilog“,
ar fi încheiat-o.
Un
bolnav într-o stare gravă este adus de la Văcăreşti; va „beneficia“ – situaţie
cu totul neobişnuită – de o celulă proprie şi de îngrijirea devotată a doi
voluntari, care i-au fost alături până la deces. Suferea de cancer rectal
inoperabil. N-ar fi fost eliberat,
orice i s-ar fi întâmplat, pedeapsa trebuia executată! „Există pe lume mirosuri mai mult sau mai puţin oribile, dar nimic nu
se poate compara cu mirosul pe care-l emană un bolnav cu un astfel de
diagnostic. Depăşeşte orice închipuire. (…) Chiar pe coridor plutea o miasmă
insuportabilă. (…) Şi cei doi îngrijitori voluntari au stat tot timpul lângă el
(…) până când acesta şi-a dat obştescul sfârşit cu demnitate, ca o fiinţă umană
şi nu ca un animal!“ La 14 iulie 1958, are loc „rebeliunea frontieriştilor“
– vreo două-trei sute – când, pentru înăbuşirea acestui act de revoltă, se vor
folosi arme de foc. Au fost puşi în lanţuri şi apoi, o îndelungată perioadă,
supuşi la bătăi şi torturi. Înăsprirea măsurilor considerate a fi „disciplină“ îl
va afecta şi pe studentul practicant Maier, care primeşte din ce în ce mai
multe nejustificate „corecţii“, adesea „pentru
că paznicului i se năzărise că-l urăsc“. Teroarea era în toi, toţi speră,
bazându-se pe zvon, în plecarea la pensie a zbirului şi criminalului colonel
Goiciu. Ceea ce se şi întâmplă, în locul acestuia fiind numit căpitanul
Istrate, un adept însă credincios al metodelor brutale de „reeducare“ ale
predecesorului. „A urmat o perioadă în
care viaţa la Gherla era chiar mai greu de suportat decât pe vremea lui
Goiciu.“ Se înmulţesc cazurile dificile, asistă la decesele – adesea în
condiţii dramatice – ale unor deţinuţi, descrierea fiind cutremurătoare, chiar
dacă memorialistica numită „de detenţie“ ne-a obişnuit cu astfel de relatări.
Internarea într-un spital civil le fusese refuzată, atât de către medicul şef,
cât şi de crudul Goiciu. Alteori, chiar dacă boala unora era diagnosticată la
timp, până la sosirea medicamentelor cerute survenea decesul. Decesul unor
oameni care, în alte condiţii de îngrijire şi alimentaţie, ar fi putut trăi.
Descrie gardieni cu o comportare cât de cât umană, în general oameni de la ţară.
Alţii însă, fiare: „consider că
vocabularul limbii române e prea sărac pentru a putea descrie atitudinea şi
comportamentul acestor bestii gata de crimă la cel mai mic semn al vreunui
superior. Nu păreau să aibă remuşcări“. Cunoaşte o serie de personalităţi,
printre care pe generalul comandant al antiaerienei Bucureşti, Marinescu, care
refuzase să participe la sărbătorirea zilei de 23 august, în 1945, în absenţa
regelui Mihai („Cred că la mijloc era
greva regală“). Generalul, aflând că Majestatea Sa nu participă la
ceremonii, le-a comunicat ofiţerilor din unitatea sa că nici ei nu vor
participa la paradă. Aveau un singur comandant suprem: pe rege. Pedeapsa pe
care o va primi: 25 de ani de temniţă grea. Au loc schimbări: o bună parte
dintre deţinuţi sunt trimişi în Deltă la recoltarea stufului. La un moment dat,
Gherla se va transforma în spital-penitenciar. Creşte numărul cadrelor medicale
şi cel al paturilor de spital. Sosesc materiale sanitare, se amenajează camere
pentru diferite specialităţi. Ca neuropsihiatru este adus deţinutul
Constantinescu Sebastian, fost profesor doctor. Prin contactul cu pacienţii, tânărul
Alexandru Maier contractează o tuberculoză. După mai multe luni de tratament cu
PAS şi hidrazidă – dar şi opt flacoane de streptomicină, găsite în bagajul său
de un deţinut ce urma să se elibereze – scapă cu viaţă, rămânând pentru
totdeauna cu o pahipleurită. Din multitudinea de evenimente, unul terifiant
este cel al sosirii unor camioane cu decedaţi şi puşcăriaşi încă vii – lotul foştilor
chestori, jandarmi şi comandanţi de penitenciare închişi la Făgăraş, consideraţi
a fi avut activitate susţinută împotriva clasei muncitoare, pe care „sanitarii“
au fost puşi să-i trieze rapid, singura metodă de a depista urma de viaţă fiind
perceperea pulsului… „Coborâm scările şi
ne trezim în faţa unui peisaj apocaliptic. Uşa de la intrare era mascată de un
camion «Praga» cu prelată. Pe bena camionului, cu şube în spinare, doi
criminali ai Gherlei, fraţii Şomlea. (…) Misiunea lor era acum simplă: în loc să
descarce lemne de foc din maşini, descărcau oameni. Îi aruncau jos, în spatele
camionului. Acesta era încărcat, în formă de piramidă, cu o grămadă de oameni
ce se înălţa la 2,5–3 metri. Care mai puteau, gemeau şi se văitau. Majoritatea
erau amuţiţi pe veci.“ Ordinul lui Istrate va fi clar: alegeţi din grămadă
ce e viu; „ce-i mort“ luaţi-l în spate şi puneţi-l lângă zid!…
Cam de pe la mijlocul cărţii încolo, în mod
bizar – sau nu – odată cu schimbarea structurii personalului oficial al
penitenciarului (toamna anului 1959), memorialistul pare să se fi împăcat cu
soarta, oarecum privilegiată, e drept, aceea de „medic“ (asimilat), semnalând
atât îmbunătăţiri ale vieţii în recluziune, cât şi ale asistenţei bolnavilor. „Dispare doctorul Sin Ioan4,
medic cu vechi state de serviciu în slujba M.A.I., atât la Baia Sprie, la
Cavnic, la Nistru, cât şi, în ultimii ani, la Gherla“, înlocuit cu dr. Alexandru Baumgarten, „fricos, duplicitar, ezitant în luarea
deciziilor“. Schema se completează apoi cu două doctoriţe navetiste şi o
farmacistă. Soseşte un nou comandant al penitenciarului, colonelul
Alexandrescu, „care era un om deosebit,
care merita toată stima şi tot respectul, regretat de deţinuţii care se
eliberau, unii chiar au plâns la plecare“ (!). Condiţiile se ameliorează,
la un moment dat soseşte chiar şi o caravană MRF pentru depistarea
tuberculozei; Alexandrescu, în calitate de „dresor“, impune caraliilor – „nişte fiare sălbatice“ – să fie blânzi şi
desfiinţează: izolatoarele în care trebuia să stai în picioare între 24 şi 72
de ore, cu regim alimentar de izolare, pedepsele abuzive, precum şi bătaia. Şi,
culmea, Alexandru Maier constată că: „S-a
instaurat legalitatea (sic!) la
Gherla“. Peste ani, în timp ce, împreună cu soţia sa, trecea prin centrul
oraşului, se întâlneşte cu acest Alexandrescu. I-l prezintă, declarând că acest
ofiţer a fost, cu adevărat un Om! Pe
multe pagini, memorialistul renunţă la prezentarea cronologică a faptelor, se întoarce
în timp, descrie grupurile de bolnavi deţinuţi cu referire la etnii (maghiari,
evrei, ţigani), la cei care fuseseră închişi pentru credinţa lor religioasă
(martorii lui Iehova), la diagnostice şi tratamente… Face consideraţii
„actualizate“ la anii când îşi redactează amintirile (campania electorală
din1992: Iliescu & co). Dar, mai ales, relatarea sa se transformă în
notarea evenimentelor ce, din păcate, aveau (şi au) loc în mai toate unităţile
sanitare: erori medicale, impostură, neglijenţe în înscrisuri (voite sau nu), eşecuri,
invidii şi delaţiuni, cu descrierea, de pildă, a unei înscenări puse la cale, cândva,
în libertate de către doi „colegi“ pentru a-l înlătura de la catedră pe
profesorul Vancea, oftalmolog ieşean cunoscut. În urma unui denunţ mincinos, tânărul
Maier ajunge la zarcă, de unde va fi scos de Alexandrescu, bunul comandant al
puşcăriei (căruia îi uită totuşi prenumele)… Va deveni medicul unei fabrici de
mobilă, unde – între alţi deţinuţi – lucrau foşti studenţi la teologie, de
religie reformată, toţi maghiari. Este repede adoptat de lucrătorii-puşcăriaşi;
întâmplări mărunte (construirea unei machetei din lemn a unui avion) şi faptul
că era sociabil şi „adaptabil“ la cerinţele uneori absurde ale regulamentului îi
aduc simpatia oficialilor. Se va reîntoarce la chirurgie, dar abia după ce „dăruieşte“
două machete de avion unuia dintre căpitanii închisorii. Viaţa devenea tot mai
bună: se proiectau filme de reeducare, ce „prezentau
realităţile noi din ţară, viaţa fericită şi mai ales filmele sovietice cu un înalt
conţinut educativ şi moral, cu multe pilde de eroism“. Această îmbunătăţire
– opinează memorialistul – „făcea parte
dintr-un program gândit la centru, fiind studiate efectele în comportamentul deţinuţilor“.
Este eliberat în urma amnistiei deţinuţilor
politici, din 1964. Tatăl său vine acasă la 1 august acelaşi an. Încearcă să se
reînscrie pentru continuarea studiilor medicale. Rectorul – comunist convins –
respinge cererea fostului student al Facultăţii din Târgu Mureş. Se adresează
diverselor foruri, dar răspunsul va fi negativ. Se angajează translator la
combinatul chimic din localitate. Apoi, dă admitere la şcoala tehnică dentară.
Până la urmă, după doi ani şi jumătate, va fi reînscris la Medicină. Descrie
politizarea învăţământului, „carierismul în floare“, modificarea jurământului
lui Hipocrate, care stipula acum adeziunea la politica regimului… Când, după
ani, i se aprobă dosarul pentru specializarea în chirurgie, va fi prea târziu: „limita maximă de vârstă era de 35 de ani,
cu derogare – de 40 de ani, iar eu trecusem binişor de aceste cifre“. I se
va naşte o fetiţă, mai târziu va deveni bunic. În 1987, a fost din nou arestat şi
condamnat la doi ani, dar a scăpat după şase luni, printr-un decret de amnistie
(ianuarie 1988) semnat de Ceauşescu. Va fi dezamăgit de comportarea laşă a foştilor
săi colegi ori doar cunoscuţi, temători, în relaţiile cu un fost deţinut
politic, pentru statusul lor social, pentru scaunul pe care îl ocupau.
Doctorul Alexandru Maier şi-a redactat
memoriile la peste treizeci de ani de la încercările pe care destinul i le-a hărăzit
să le trăiască şi, mai ales, dispunând de o altă perspectivă asupra acestora,
prin schimbările politice survenite după 1989. Poate că timpul scurs, uitarea
omenească, preocuparea de a-şi reînnoda firul vieţii personale şi profesionale
de după eliberarea sa din 1964, dorinţa de a respira aerul libertăţii furate,
ba chiar un optimism funciar şi salvator l-au determinat să vadă, uneori
edulcorat, întâmplări şi fapte din, altminteri, celebra temniţă comunistă
Gherla. Pentru descrierea asistenţei medicale în condiţiile dure ale unui
penitenciar destinat deţinuţilor politici din acea perioadă, cartea sa „Am fost medic la Gherla“ rămâne un preţios
document iatroistoric. O nouă ediţie a lucrării sale a apărut la editura
„Vremea“, în 2009