„Grupul Ioan Faliboga“ şi organizaţia iniţiată de acesta la Târgu Mureş în anii ’50, cu scopul răsturnării regimului instaurat abuziv la 23 august 1944, aveau să intre curând în vizorul organelor de Securitate comunistă, care, în contextul Revoluţiei ungare din octombrie 1956, s-au grăbit să efectueze arestări, să desfăşoare anchete dure şi să ceară tribunalului militar pedeapsa cu moartea pentru lideri, ani grei de condamnare la recluziune pentru aderenţi, dar şi pentru simpatizanţi. Studentul medicinistAlexandru Maier, vinovat de a fi tradus din română în limba maghiară un manifest, fiul unuia dintre cei trei capi ai mişcării, va înfunda puşcăria pentru mai mult de şapte ani, fiind graţiat abia în 1964. În timpul executării pedepsei, va avea „şansa“ să lucreze, alături de alţi medici deţinuţi, la spitalul-penitenciar din Gherla, dobândind o experienţă unică profesională şi umană. Memoriile sale, redactate după 1990, fac obiectul prezentării realizate de dl dr. Mihail Mihailide la rubrica Jurnal de jurnale.

 "> Tinereţe furată, destin frânt - Viața Medicală

Tinereţe furată, destin frânt

de Dr. Mihail MIHAILIDE - nov. 14 2011
Tinereţe furată, destin frânt

„Grupul Ioan Faliboga“ şi organizaţia iniţiată de acesta la Târgu Mureş în anii ’50, cu scopul răsturnării regimului instaurat abuziv la 23 august 1944, aveau să intre curând în vizorul organelor de Securitate comunistă, care, în contextul Revoluţiei ungare din octombrie 1956, s-au grăbit să efectueze arestări, să desfăşoare anchete dure şi să ceară tribunalului militar pedeapsa cu moartea pentru lideri, ani grei de condamnare la recluziune pentru aderenţi, dar şi pentru simpatizanţi. Studentul medicinistAlexandru Maier, vinovat de a fi tradus din română în limba maghiară un manifest, fiul unuia dintre cei trei capi ai mişcării, va înfunda puşcăria pentru mai mult de şapte ani, fiind graţiat abia în 1964. În timpul executării pedepsei, va avea „şansa“ să lucreze, alături de alţi medici deţinuţi, la spitalul-penitenciar din Gherla, dobândind o experienţă unică profesională şi umană. Memoriile sale, redactate după 1990, fac obiectul prezentării realizate de dl dr. Mihail Mihailide la rubrica Jurnal de jurnale.

 

   Autorul îşi declară încă din primele rânduri ale cărţii sale „Am fost medic la Gherla“ (Ed. Mentor, Târgu Mureş, 1998) intenţia de a lăsa o mărturie urmaşilor. Aceştia trebuie „să ştie cum s-a distrus o ţară, un popor, o intelectualitate“. Totodată, ţine să relateze despre oameni plini de energie şi curaj, care, în anii de temniţă petrecuţi în puşcăriile comuniste, au fost aduşi la starea de a avea ca dominantă preocuparea exclusivă a supravieţuirii. În acelaşi timp, efortul rememorării privaţiunilor şi umilinţelor de tot felul, strădania de a le ordona şi redacta într-o carte de memorii este şi respectarea promisiunii făcute unui om deosebit, „la care am ţinut foarte mult“, dr. Sebastian Constantinescu, profesor de neuropsihiatrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, „cu care am împărţit aceeaşi celulă ani în şir la penitenciarul din Gherla“. În continuare, memorialistul se prezintă cititorilor: s-a născut în 1934, la Târgu Mureş. A devenit student al Facultăţii de Medicină (cu limbă de predare maghiară) din acest frumos oraş, în 1952. A practicat sportul, plăcându-i în mod deosebit polo pe apă, înotul, patinajul, pentatlonul modern. În 1956 – an când, în ţara vecină de la vest, vor avea loc evenimentele cunoscute sub numele de Revoluţia ungară, o mişcare populară îndreptată împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice, înăbuşită în sânge de trupele Armatei Roşii – avea să i se schimbe destinul şi să înceapă calvarul studentului medicinist Alexandru Maier de atunci. Trei târgmureşeni, între care şi tatăl său, contabil la Direcţia Sanitară, în contextul mişcării de eliberare ungare, cu iluzorii speranţe de a avea loc o schimbare politică şi la noi, pun la cale înfiinţarea unei organizaţii „contrarevoluţionare“, de care tânărul, ce abia împlinise 22 de ani, habar n-avea: Comitetul Naţional de Eliberare – CNE. Implicarea sa a fost aceea de a traduce un manifest în română, la cererea tatălui său, fiul fiind bun cunoscător al limbii maghiare literare. Ca de obicei, un „turnător“ – aflat mai târziu – pune totul pe tava Securităţii, care începe urmăriri, realizează înscenări, în final arestări. Organizaţia este, fireşte, deconspirată, absolut toţi cei implicaţi – unii fără a fi întreprins ceva, doar pentru că nu au denunţat imediat „organelor“ ceea ce aflaseră, chiar şi ca zvon – sunt condamnaţi. La moarte, cei trei iniţiatori, restul – la pedepse grele, privative de libertate. Actul de trimitere în judecată pentru Alexandru Maier va cuprinde următoarele capete de acuzare: calitatea de membru al organizaţiei antistatale CNE; tentativa de a recruta noi membri; încercarea de multiplicare şi difuzare de manifeste; tentativa de aruncare în aer a statuii lui Stalin din piaţa cu acelaşi nume a oraşului; deţinere ilegală de armament (un pistol ascuns iniţial într-o ladă… cu făină). Un avocat din oficiu, care mai mult acuză decât pledează cauza clientului său, trei minute acordate celui din boxă pentru a se apăra şi pedeapsa propusă: crimă de uneltire contra ordinii sociale, adică 15–25 de ani de detenţie, constituie urmarea. Refuză să semneze actul incriminator: nu a fost membru al acelui Comitet, despre care, abia citindu-şi dosarul, află că exista; nu a recrutat niciun membru; nu a multiplicat şi difuzat manifeste. Recunoaşte însă că a ştiut de existenţa unui manifest şi că a deţinut arme – iar „povestea cu statuia a fost o provocare ordinară pusă la cale de Securitate şi – în practică – de un aşa-zis prieten şi nu a avut nicio urmare“. Solicită schimbarea încadrării cel mult în cea de nedenunţător, cere scoaterea din dosar a patru declaraţii, descoperind semnătura sa plastografiată. „Am fost din nou înjurat, făcut porc, nemernic, obraznic, nu de anchetatori, ci chiar de domnii procurori (sunt şi acum, bine merci, «paşnici» locuitori ai Târgu Mureşului); până la urmă, au fost nevoiţi să desfacă dosarul, au scos cele patru declaraţii, au reformulat actul de trimitere în judecată, aşa cum cerusem. Mă gândesc că tot am câştigat ceva, a meritat să fiu încăpăţânat, să nu cedez. Asta s-a întâmplat la 19 aprilie (1957, n.n.), zi în care am crezut că se terminase ancheta.“ Se înşelase. Anchetele care decurseseră şi până atunci, cu diferite grade de „intensitate“, în beciurile Securităţii din Târgu Mureş, vor continua. Se încearcă o tentativă de cooptare ca informator: „Pentru că, uite, noi ne-am interesat, eşti un tip valoros, un student eminent, e păcat de banii pe care statul i-a investit în tine să te pierzi aşa prin puşcării; ne-am gândit să te eliberăm (…) dar va trebui să semnezi o hârtie“… E eliberat pentru scurt timp, apoi rearestat, „pentru că la precedenta arestare am reuşit să fiu şmecher şi să-mi induc în eroare anchetatorul“. Continuă interogatorii de zi şi de noapte până la epuizare, mai ales prin supunerea inculpatului la privarea de somn, în sediile Securităţii din Sibiu. Apoi, inculpatul este readus la Târgu Mureş, mutat la Jilava, şi, în cele din urmă, prezentat în faţa Tribunalului Militar. Dar confruntarea cu autorităţile nu se termină, ci va continua în septembrie 1957 cu „recursul“, la Bucureşti, în urma refuzului său de a recunoaşte acuzaţiile ce i se aduc. „Atunci am văzut-o pe mama pentru ultima oară. Nu aveam s-o mai văd decât după eliberare, în anul 1964“. Din nou, o îndelungată aşteptare în fortul nr. 13 Jilava – era doar un penitenciar de tranzit – în condiţii de continuu stres psihic şi fizic, de înfometare, boală şi umilinţe, de izolare într-o celulă anume, atunci când încălca, la capătul răbdării, regulamentul de puşcăriaş. Şi, în sfârşit, de Crăciunul anului 1957, Gherla.
   Aici, deţinutul Maier Alexandru împreună cu ceilalţi „bandiţi“ vor fi cazaţi mai întâi în camera de carantină obligatorie a noii sale locuinţe – un alt penitenciar, construit de împărăteasa Maria Tereza,„de parcă altceva n-ar fi avut de construit în Ardeal!“ Deţinuţilor li se înlătură cătuşele şi lanţurile de la picioare, sunt tunşi la zero, îmbrăcaţi în haine vărgate şi încălţaţi cu bocanci desperecheaţi, purtaţi de alte „serii“; se „bucură“ de meniul oferit. În loc de turtoiul „tradiţional“, primesc mămăligă. „În nişte tipsii mari de 1/1 m se cocea o mămăligă uriaşă care se tăia în cuburi de mărimea unui pachet de chibrituri, de 10/10 cm. Asta constituia porţia pe toată ziua. Câte o porţie din asta putea să atingă o greutate de 3–400 de grame, în funcţie de impurităţile pe care le conţinea: tărâţe, nisip, resturi de sac sau chiar aşchii de lemn. «Bucătarii» nu cerneau mălaiul, căci s-ar fi înregistrat prea mari pierderi.“ Ciorba era „o zeamă lungă de sfeclă furajeră, de culoare roz, în care arareori găseai o fărâmă de sfeclă“. Trebuia s-o bei cu sorbul, adică direct din gamelă, fiindcă linguri nu se dădeau. În legătură cu „echipamentul“, memorialistul notează cu umor: „Pentru piciorul drept am ales rapid din ochi un bocanc cam de mărimea 46, dar pentru stângul am găsit cu greu unul exagerat de mare, cam 48. Mi se spune cu această ocazie că aş putea concura cu bocancul statuii ecvestre a lui Matei Corvinul din Cluj“. Odată carantina încheiată (după 20–30 de zile), deţinuţii vor fi repartizaţi pe camere, efectivul „salonului“ autorului oscilând între 42 şi 48 de persoane. Începe acomodarea, prilej de a constata o grupare a locatarilor după opţiuni politice: foştii legionari şi simpatizanţii lor într-un colţ; în dreapta, ţărăniştii; liberalii, care îi acceptau „şi pe cei cu alte vederi, precum cuziştii sau foştii membrii ai partidului lui Duca, ori pe nehotărâţi“ – în alt colţ. Îşi portretizează colegii, între care: „un nume deja cunoscut şi consacrat, domnul Noica, moşier, profesor de estetică al Facultăţii din Bucureşti“1 sau „domnul Bilciurescu, scriitor de nuvele din Bucureşti“2. Învaţă alfabetul Morse, lucru esenţial pentru a face să circule informaţia. Profitând de personalităţile încarcerate, se organizează adevărate cursuri ori dezbateri, fiecare deţinut înscriindu-se cu o temă ce îi era familiară, „pentru că spiritul nu trebuia lăsat nici o clipă să se atrofieze“. Într-o bună zi, domnul Noica le propune un concurs de traducere în română a celebrei poezii „Lorelei“. Aveau în celulă câţiva buni cunoscători ai limbii germane… Textul original a fost „scris“ pe o cană, după metoda binecunoscută în penitenciarele comuniste: se ungea suprafaţa cănii cu săpun, se presăra praf de DDT şi, pe fondul alb, se scrijeleau, cu vârful ascuţit al unui chibrit, cuvintele. Avea să câştige un tânăr, autodidact. Impresionant descrisă este o primă zi de Paşti, când toţi deţinuţii, la geamurile zăbrelite, vor cânta, surprinzându-şi paznicii, „Hristos a înviat din morţi!“. Pe stradă au ieşit locuitori ai oraşului „care ne făceau semne cu mâinile sau fluturau spre noi batistele, puteam chiar să-i vedem emoţionaţi până la lacrimi; în acele clipe ei au fost alături de noi…“.
   Datele istorice confirmă existenţa CNE, alcătuit din cadre didactice, foşti magistraţi, personal al CFR (de unde extinderea în localităţi din Ardeal), medici, agricultori, sub denumirea de „gruparea Ioan Faliboga“. Iniţial, scopul fusese obţinerea unor revendicări salariale; ulterior, mişcarea s-a radicalizat, întocmindu-se un plan de răsturnare a regimului. Pedepsele pronunţate în cazul a 67 de inculpaţi au însumat peste 200 de ani de închisoare, plus trei condamnări la moarte. Partidul unic a trimis la Târgu Mureş, pentru a superviza anchetele, pe însuşi generalul maior Nicolae Ceauşescu, atunci şef al Direcţiei Politice Superioare a Armatei3.
   Ziua de 5 mai 1958 va marca o cotitură în viaţa deţinutului Maier Alexandru. Este cooptat, în calitatea sa de fost student medicinist, în echipa medicală a penitenciarului, alături de doctorii Gheorghe Cornea şi Petre Orăşanu, farmacistul Nicolae Bobancu, un fost student la Medicină din Cluj, un felcer… şi cei doi frizeri ai închisorii, toţi sub comanda asprului medic oficial al puşcăriei, Ioan Sin. Motivul era unul singur: creşterea impresionantă a numărului deţinuţilor, asociată riscului alterării sănătăţii acestora, în condiţiile oferite de sistemul penitenciar. „La sfârşitul anului 1958, deja la Gherla erau încarceraţi peste 11.000 de deţinuţi politici. (…) Era enorm pentru o închisoare cu o capacitate de 3–4.000 de deţinuţi. Dormeau câte cinci deţinuţi în două paturi. Recordul îl deţinea celula nr. 65, de 4/3 m, cu 12 paturi supraetajate, în care la un moment dat se aflau 69 de suflete. Când se deschidea uşa acestei celule, oamenii se revărsau în afară.“ Practica medicală pe care o va desfăşura o consideră un avantaj, dr. Gh. Cornea fiind nu numai un coleg excepţional, dar şi un excelent pedagog. Patologia era dominată de tuberculoză, diagnosticele se puneau aproape în exclusivitate pe baza anamnezei, a simptomatologiei, a examenului clinic. Medicamentele, ca şi materialele sanitare, lipseau ori erau insuficiente, iar cele cerute – absolut necesare în situaţii limită – soseau cu mare întârziere. Tuberculoza, de pildă, se trata numai cu hidrazidă şi PAS, iar streptomicina – cine o avea din pachetul primit de acasă – o putea folosi. În aceste condiţii, el şi alţi deţinuţi încercau măcar cu o vorbă bună să aline suferinţele celor grav bolnavi. Umbla adesea cu „tulumba“ în spate pentru a face dezinsecţii, pulverizând cu „celebrul“ DDT păturile, saltelele, cearceafurile, „chiar şi efectele personale şi, pentru amatori, şi corpul“. Relativa mobilitate pe etaje şi în unele celule, chiar dacă strict supravegheată de „caralii“, îi dă prilejul – un mare avantaj – să-i cunoască pe unii dintre deţinuţi, adesea personalităţi politice, ecleziastice ori culturale. De altfel, cartea ar fi câştigat din punctul de vedere al informaţiilor vehiculate, dacă un index nominal plasat după capitolul „Epilog“, ar fi încheiat-o.
   Un bolnav într-o stare gravă este adus de la Văcăreşti; va „beneficia“ – situaţie cu totul neobişnuită – de o celulă proprie şi de îngrijirea devotată a doi voluntari, care i-au fost alături până la deces. Suferea de cancer rectal inoperabil. N-ar fi fost eliberat, orice i s-ar fi întâmplat, pedeapsa trebuia executată! „Există pe lume mirosuri mai mult sau mai puţin oribile, dar nimic nu se poate compara cu mirosul pe care-l emană un bolnav cu un astfel de diagnostic. Depăşeşte orice închipuire. (…) Chiar pe coridor plutea o miasmă insuportabilă. (…) Şi cei doi îngrijitori voluntari au stat tot timpul lângă el (…) până când acesta şi-a dat obştescul sfârşit cu demnitate, ca o fiinţă umană şi nu ca un animal!“ La 14 iulie 1958, are loc „rebeliunea frontieriştilor“ – vreo două-trei sute – când, pentru înăbuşirea acestui act de revoltă, se vor folosi arme de foc. Au fost puşi în lanţuri şi apoi, o îndelungată perioadă, supuşi la bătăi şi torturi. Înăsprirea măsurilor considerate a fi „disciplină“ îl va afecta şi pe studentul practicant Maier, care primeşte din ce în ce mai multe nejustificate „corecţii“, adesea „pentru că paznicului i se năzărise că-l urăsc“. Teroarea era în toi, toţi speră, bazându-se pe zvon, în plecarea la pensie a zbirului şi criminalului colonel Goiciu. Ceea ce se şi întâmplă, în locul acestuia fiind numit căpitanul Istrate, un adept însă credincios al metodelor brutale de „reeducare“ ale predecesorului. „A urmat o perioadă în care viaţa la Gherla era chiar mai greu de suportat decât pe vremea lui Goiciu.“ Se înmulţesc cazurile dificile, asistă la decesele – adesea în condiţii dramatice – ale unor deţinuţi, descrierea fiind cutremurătoare, chiar dacă memorialistica numită „de detenţie“ ne-a obişnuit cu astfel de relatări. Internarea într-un spital civil le fusese refuzată, atât de către medicul şef, cât şi de crudul Goiciu. Alteori, chiar dacă boala unora era diagnosticată la timp, până la sosirea medicamentelor cerute survenea decesul. Decesul unor oameni care, în alte condiţii de îngrijire şi alimentaţie, ar fi putut trăi. Descrie gardieni cu o comportare cât de cât umană, în general oameni de la ţară. Alţii însă, fiare: „consider că vocabularul limbii române e prea sărac pentru a putea descrie atitudinea şi comportamentul acestor bestii gata de crimă la cel mai mic semn al vreunui superior. Nu păreau să aibă remuşcări“. Cunoaşte o serie de personalităţi, printre care pe generalul comandant al antiaerienei Bucureşti, Marinescu, care refuzase să participe la sărbătorirea zilei de 23 august, în 1945, în absenţa regelui Mihai („Cred că la mijloc era greva regală“). Generalul, aflând că Majestatea Sa nu participă la ceremonii, le-a comunicat ofiţerilor din unitatea sa că nici ei nu vor participa la paradă. Aveau un singur comandant suprem: pe rege. Pedeapsa pe care o va primi: 25 de ani de temniţă grea. Au loc schimbări: o bună parte dintre deţinuţi sunt trimişi în Deltă la recoltarea stufului. La un moment dat, Gherla se va transforma în spital-penitenciar. Creşte numărul cadrelor medicale şi cel al paturilor de spital. Sosesc materiale sanitare, se amenajează camere pentru diferite specialităţi. Ca neuropsihiatru este adus deţinutul Constantinescu Sebastian, fost profesor doctor. Prin contactul cu pacienţii, tânărul Alexandru Maier contractează o tuberculoză. După mai multe luni de tratament cu PAS şi hidrazidă – dar şi opt flacoane de streptomicină, găsite în bagajul său de un deţinut ce urma să se elibereze – scapă cu viaţă, rămânând pentru totdeauna cu o pahipleurită. Din multitudinea de evenimente, unul terifiant este cel al sosirii unor camioane cu decedaţi şi puşcăriaşi încă vii – lotul foştilor chestori, jandarmi şi comandanţi de penitenciare închişi la Făgăraş, consideraţi a fi avut activitate susţinută împotriva clasei muncitoare, pe care „sanitarii“ au fost puşi să-i trieze rapid, singura metodă de a depista urma de viaţă fiind perceperea pulsului… „Coborâm scările şi ne trezim în faţa unui peisaj apocaliptic. Uşa de la intrare era mascată de un camion «Praga» cu prelată. Pe bena camionului, cu şube în spinare, doi criminali ai Gherlei, fraţii Şomlea. (…) Misiunea lor era acum simplă: în loc să descarce lemne de foc din maşini, descărcau oameni. Îi aruncau jos, în spatele camionului. Acesta era încărcat, în formă de piramidă, cu o grămadă de oameni ce se înălţa la 2,5–3 metri. Care mai puteau, gemeau şi se văitau. Majoritatea erau amuţiţi pe veci.“ Ordinul lui Istrate va fi clar: alegeţi din grămadă ce e viu; „ce-i mort“ luaţi-l în spate şi puneţi-l lângă zid!…
   Cam de pe la mijlocul cărţii încolo, în mod bizar – sau nu – odată cu schimbarea structurii personalului oficial al penitenciarului (toamna anului 1959), memorialistul pare să se fi împăcat cu soarta, oarecum privilegiată, e drept, aceea de „medic“ (asimilat), semnalând atât îmbunătăţiri ale vieţii în recluziune, cât şi ale asistenţei bolnavilor. „Dispare doctorul Sin Ioan4, medic cu vechi state de serviciu în slujba M.A.I., atât la Baia Sprie, la Cavnic, la Nistru, cât şi, în ultimii ani, la Gherla“, înlocuit cu dr. Alexandru Baumgarten, „fricos, duplicitar, ezitant în luarea deciziilor“. Schema se completează apoi cu două doctoriţe navetiste şi o farmacistă. Soseşte un nou comandant al penitenciarului, colonelul Alexandrescu, „care era un om deosebit, care merita toată stima şi tot respectul, regretat de deţinuţii care se eliberau, unii chiar au plâns la plecare“ (!). Condiţiile se ameliorează, la un moment dat soseşte chiar şi o caravană MRF pentru depistarea tuberculozei; Alexandrescu, în calitate de „dresor“, impune caraliilor – „nişte fiare sălbatice“ – să fie blânzi şi desfiinţează: izolatoarele în care trebuia să stai în picioare între 24 şi 72 de ore, cu regim alimentar de izolare, pedepsele abuzive, precum şi bătaia. Şi, culmea, Alexandru Maier constată că: „S-a instaurat legalitatea (sic!) la Gherla“. Peste ani, în timp ce, împreună cu soţia sa, trecea prin centrul oraşului, se întâlneşte cu acest Alexandrescu. I-l prezintă, declarând că acest ofiţer a fost, cu adevărat un Om! Pe multe pagini, memorialistul renunţă la prezentarea cronologică a faptelor, se întoarce în timp, descrie grupurile de bolnavi deţinuţi cu referire la etnii (maghiari, evrei, ţigani), la cei care fuseseră închişi pentru credinţa lor religioasă (martorii lui Iehova), la diagnostice şi tratamente… Face consideraţii „actualizate“ la anii când îşi redactează amintirile (campania electorală din1992: Iliescu & co). Dar, mai ales, relatarea sa se transformă în notarea evenimentelor ce, din păcate, aveau (şi au) loc în mai toate unităţile sanitare: erori medicale, impostură, neglijenţe în înscrisuri (voite sau nu), eşecuri, invidii şi delaţiuni, cu descrierea, de pildă, a unei înscenări puse la cale, cândva, în libertate de către doi „colegi“ pentru a-l înlătura de la catedră pe profesorul Vancea, oftalmolog ieşean cunoscut. În urma unui denunţ mincinos, tânărul Maier ajunge la zarcă, de unde va fi scos de Alexandrescu, bunul comandant al puşcăriei (căruia îi uită totuşi prenumele)… Va deveni medicul unei fabrici de mobilă, unde – între alţi deţinuţi – lucrau foşti studenţi la teologie, de religie reformată, toţi maghiari. Este repede adoptat de lucrătorii-puşcăriaşi; întâmplări mărunte (construirea unei machetei din lemn a unui avion) şi faptul că era sociabil şi „adaptabil“ la cerinţele uneori absurde ale regulamentului îi aduc simpatia oficialilor. Se va reîntoarce la chirurgie, dar abia după ce „dăruieşte“ două machete de avion unuia dintre căpitanii închisorii. Viaţa devenea tot mai bună: se proiectau filme de reeducare, ce „prezentau realităţile noi din ţară, viaţa fericită şi mai ales filmele sovietice cu un înalt conţinut educativ şi moral, cu multe pilde de eroism“. Această îmbunătăţire – opinează memorialistul – „făcea parte dintr-un program gândit la centru, fiind studiate efectele în comportamentul deţinuţilor“.
   Este eliberat în urma amnistiei deţinuţilor politici, din 1964. Tatăl său vine acasă la 1 august acelaşi an. Încearcă să se reînscrie pentru continuarea studiilor medicale. Rectorul – comunist convins – respinge cererea fostului student al Facultăţii din Târgu Mureş. Se adresează diverselor foruri, dar răspunsul va fi negativ. Se angajează translator la combinatul chimic din localitate. Apoi, dă admitere la şcoala tehnică dentară. Până la urmă, după doi ani şi jumătate, va fi reînscris la Medicină. Descrie politizarea învăţământului, „carierismul în floare“, modificarea jurământului lui Hipocrate, care stipula acum adeziunea la politica regimului… Când, după ani, i se aprobă dosarul pentru specializarea în chirurgie, va fi prea târziu: „limita maximă de vârstă era de 35 de ani, cu derogare – de 40 de ani, iar eu trecusem binişor de aceste cifre“. I se va naşte o fetiţă, mai târziu va deveni bunic. În 1987, a fost din nou arestat şi condamnat la doi ani, dar a scăpat după şase luni, printr-un decret de amnistie (ianuarie 1988) semnat de Ceauşescu. Va fi dezamăgit de comportarea laşă a foştilor săi colegi ori doar cunoscuţi, temători, în relaţiile cu un fost deţinut politic, pentru statusul lor social, pentru scaunul pe care îl ocupau.
    Doctorul Alexandru Maier şi-a redactat memoriile la peste treizeci de ani de la încercările pe care destinul i le-a hărăzit să le trăiască şi, mai ales, dispunând de o altă perspectivă asupra acestora, prin schimbările politice survenite după 1989. Poate că timpul scurs, uitarea omenească, preocuparea de a-şi reînnoda firul vieţii personale şi profesionale de după eliberarea sa din 1964, dorinţa de a respira aerul libertăţii furate, ba chiar un optimism funciar şi salvator l-au determinat să vadă, uneori edulcorat, întâmplări şi fapte din, altminteri, celebra temniţă comunistă Gherla. Pentru descrierea asistenţei medicale în condiţiile dure ale unui penitenciar destinat deţinuţilor politici din acea perioadă, cartea sa „Am fost medic la Gherla“ rămâne un preţios document iatroistoric. O nouă ediţie a lucrării sale a apărut la editura „Vremea“, în 2009

Notă autor:

1Este vorba de marele filosof Constantin Noica (1909–1987). În 1940 îşi susţine la Universitatea Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. În acelaşi an, scrie, de la un capăt la altul, şi publică din bani proprii, într-un singur număr, revista „Adsum“, de orientare legionară – deşi nu a fost membru al acestei organizaţii. În cursul valului de arestări din 1958, va fi arestat, anchetat şi condamnat. Va executa şase din cei 25 de ani de detenţie, trecând prin mai multe închisori comuniste. Va fi eliberat în august 1964
2Alexandru Bilciurescu (n. 1901), doctor în drept, a fost, totodată, poet, prozator şi publicist. Redactor la „Timpul“, „Era nouă“, „Bilete de papagal“, „Poporul“, „Timpul familiei“ şi colaborator la publicaţiile literare ale timpului („Sburătorul“, „Convorbiri literare“, „Adevărul literar şi artistic“, „Rampa“). Scriitor prolific, s-a manifestat aproape în toate genurile literare. Ultima sa carte a apărut în 1946
3Informaţii din presa târgmureşeană, între care articolul „Octombrie 1956 – Ecouri mureşene ale revoluţiei anticomuniste din Ungaria“ de Nicolae Balint (http://nicolaebalint.wordpress.com/2009/09/)
4Annie Samuelli, care, împreună cu sora sa, Nora Samuelli, au făcut parte din lotul aşa-zis al „Bibliotecilor Engleză şi Americană“, fiind condamnate la 20 şi, respectiv,15 ani de temniţă grea, încearcă să explice comportarea dură, arogantă, înfumurată a medicilor selectaţi de Securitate pentru a funcţiona în închisorile condamnaţilor politici. Observaţiile mi se par pertinente şi se regăsesc în multe dintre lucrările zise de „literatură carcerală“. „Dacă un doctor refuza să prescrie un regim alimentar sau un tratament pentru un deţinut bolnav, nimeni, nici măcar ofiţerul politic, nu ar fi putut să-l forţeze să o facă. Doctorii îşi exercitau adesea această prerogativă pentru a înlătura orice bănuială privind ura lor de clasă sau dispreţul lor pentru deţinuţii politici. Numai cei care se comportau în acest fel puteau să-şi păstreze slujbele bine plătite şi să-şi satisfacă ambiţiile. Uneori mergeau atât de departe, încât semnau certificate de deces în alb. Era evident că civilul aparţinea acestei categorii, nu numai prin atitudinea sa, dar şi prin dezgustul abia mascat faţă de deţinut.“ (Annie Samuelli, Gratiile despărţitoare, traducere de Adina Arsenescu, Cuvânt înainte de Micaela Ghiţescu, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Fundaţia Culturală Memoria, Bucureşti, 2001). O carte având ca subiect comportarea inumană a unora dintre medicii penitenciarelor şi încălcarea de către aceştia a deontologiei profesionale ar fi, poate, de interes în cunoaşterea unor tragice realităţi trecute şi, nu în ultimul rând, a naturii umane, atât de diverse…

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe