În ceea ce priveşte malpraxisul medical,
legislaţia actuală prevede că personalul medical poate fi tras la răspundere:
– în interiorul profesiei (răspundere
disciplinară), de către Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenţilor sau altă formă
de organizare a personalului medical din care cel vinovat (sau prezumat
vinovat) face parte;
– administrativ, prin intermediul Comisiei
de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis,
constituită la nivelul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti;
– civil, prin intermediul unei acţiuni
civile formulate în faţa unei instanţe ce se bazează pe o răspundere delictuală,
aşa cum este ea reglementată de Codul Civil;
– penal, prin tragerea la răspundere pentru
săvârşirea unei infracţiuni conform Codului Penal.
Fiecare formă de răspundere are efectele
sale specifice. De exemplu, în ce priveşte răspunderea
în interiorul profesiei, pe această cale nu se poate stabili acordarea unor
despăgubiri. Prin urmare, organul profesional poate lua măsuri limitate
împotriva celui constatat vinovat în urma cercetărilor efectuate. Sancţiunile
prevăzute în cazul răspunderii disciplinare a medicilor sunt: mustrarea,
avertismentul, votul de blam, amenda de la 100 la 1.500 de lei, interdicţia de
a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună
la un an şi retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.
Un caracter specific al răspunderii civile este determinat de necesitatea dovedirii unor
elemente obligatorii ale răspunderii delictuale: vinovăţie, faptă ilicită,
prejudiciu şi legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În cazul în
care lipseşte unul dintre elementele menţionate mai sus, atunci nu există
posibilitatea tragerii la răspundere civilă şi implicit a pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti în acest sens. Cu privire la modalitatea de dovedire a existenţei
celor patru elemente, trebuie avut în vedere că aceasta se vor stabili în urma
probelor ce vor fi dispuse şi administrate în cauză (înscrisuri, martori,
interogatoriu, expertiză), în lipsa lor fiind imposibilă pronunţarea asupra
cazului de malpraxis.
Tragerea la răspundere pe cale penală presupune îndeplinirea condiţiilor legale
prevăzute de o infracţiune. Astfel, de exemplu, în cazul vătămării corporale,
este necesară existenţa unei fapte care a cauzat o infirmitate, leziuni
traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic
grav şi permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieţii persoanei. Fiecare
infracţiune prezintă elemente specifice care trebuie urmărite cu exactitate. La
fel ca în situaţia răspunderii civile delictuale, atunci când lipseşte un
element al infracţiunii, cel prezumat vinovat nu poate fi tras la răspundere
din punct de vedere penal. Deşi probele sunt în principiu asemănătoare în
procedurile civile şi penale, respectiv înscrisuri, martori, audieri, expertiză,
totuşi modalitatea de constituire a probelor şi etapele ce trebuie urmărite în
administrarea acestora sunt diferite.
Trebuie menţionat că alegerea unui demers de
natură administrativă, civilă sau penală nu blochează demararea simultană a
unei alte proceduri. De exemplu, dacă se iniţiază o sesizare privind răspunderea
disciplinară, nu înseamnă că nu poate fi formulată şi o acţiune în instanţa
civilă sau o plângere penală. De altfel, demararea unei proceduri
administrative sau civile nu împiedică urmarea unei trageri la răspundere penală.
Totuşi, există excepţii de la această regulă, determinate de aspectul că
cercetarea unei fapte penale poate ţine în loc o acţiune civilă, iar dacă o
instanţă s-a pronunţat deja asupra unor aspecte legate de cazul de malpraxis, o
altă instanţă nu poate rejudeca aceleaşi aspecte. Cu titlu de exemplu, putem
preciza că dacă o instanţă judecătorească pronunţă o hotărâre penală în care se
stabilesc anumite despăgubiri, atunci o altă instanţă printr-un complet de
drept civil nu poate ignora aspectele reţinute prin hotărârea penală pronunţată
(fiind vorba de autoritatea de lucru judecat).
 Într-o vreme în care ştirile negative
cu medici au menirea de a masca lipsa jurnalismului de calitate, pacienţii sunt
practic îndemnaţi să arate cu degetul către omul în halat alb aflat la căpătâiul
lor. Cunoaşterea cât mai bună a legislaţiei privind malpraxisul devine, deci,
parte integrantă din practica medicală de astăzi.
Cristian
Bărcan
aduce claritate în hăţişul legislativ în noua rubrică Avocatul de malpraxis. |
