Sunt versuri care au rezonanță, ar trebui să aibă rezonanță, trebuie să aibă rezonanță. Putem să vorbim mult, putem să ne gândim, putem face planuri, multe putem face, dar chiar dacă vorbim despre medicină, despre economie, despre administrație, despre colegialitate, chiar dacă vorbim despre orice am vorbi, este important să pornim de la origini, să prețuim înaintașii, să avem în fața ochilor (minții) jertfele celor care au determinat evoluția țării în care trăim. Autorul versurilor Imnului Național a avut sclipire de geniu și astfel a reușit să surprindă în fiecare strofă aspecte esențiale. Fiecare strofă și fiecare grup de versuri pot fi luate separat de celelalte și pot fi comentate pornind de la surse istorice și de la tradiție. Câți dintre noi, câți dintre tineri au cunoștințele de bază privind istoria reală a țării noastre și câți dintre noi putem interpreta corect versurile de mai sus? Însă altă întrebare este și mai apăsătoare: câți dintre noi mai sunt interesați de tradiție, de istorie și câți dintre noi mai prețuiesc eforturile și jertfele înaintașilor?

În opinia mea, aici se află începutul începuturilor. Acest început trebuie creat acasă, înlocuind la vârsta de doi ani (uneori și mai devreme) utilizarea bezmetică a telefonului mobil sau a tabletei cu povești spuse de părinți sau de bunici, povești adevărate privindu-i pe strămoși. Copilul nu va înțelege tot, dar cu siguranță va începe să simtă anumite mesaje și va avea o altă deschidere să le audă și să le interpreteze atunci când va mai crește. Părinții și bunicii ar putea construi împreună cu cei mici Sarmizegetusa, cetatea de la Alba Iulia și ar putea transforma (pe la trei–patru ani) jocurile imbecile „pe calculator” cu jocuri împreună, având nepotul sau copilul în centrul atenției, nu lăsându-l să „se descurce singur” și să înceapă să-și antreneze musculatura degetelor butonând, în neștire, tastaturile „telefoanelor deștepte” (a se citi – imbecilizante).

    Cum ar fi putut cineva, fără o sclipire de geniu, să se gândească în urmă cu atât de mulți ani la „răpirea limbii”, la încercarea de omogenizare și de ștergere a individualităților, a tradiției, a ideii de națiune? Strămoșii au luptat împotriva unui atare demers și au cerut ca și urmașii să procedeze la fel. Îndemnurile au fost adresate „românilor din patru unghiuri”. „Preoți, cu cruce-n frunte! căci oastea e creștină,/ Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt./ Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!” Tradiție, credință, trecut, prezent și viitor – pentru asta au existat jertfe, până la jertfe de sânge. Iar noi, astăzi, că vrem sau că nu vrem, că știm sau că nu știm, că ne pasă sau că nu ne pasă, avem datoria să nu uităm și să trăim în spiritul transmis peste veacuri de ei, de eroii acestui neam.

    Dimineața, când merg spre Institut, ascult „Trinitas” și în cele mai multe dintre dimineți aud Declarația de unire a Bucovinei cu România, citită atunci de Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei, votată în unanimitate de cei prezenți. Acum, parte a Declarației este citită de Patriarhul României, iar eu o aud cu cutremur, în fiece moment, pentru că mă gândesc la trecut, prezent și viitor, mă gândesc la entuziasmul celor ce au votat-o „pentru vecie” și la realitatea care încă ține despărțiți românii, chiar și astăzi. „Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne; considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate; considerând că, în scurgere de 144 de ani, bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei, drept răsplată, aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică; considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire; considerând că, cu toate acestea, bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credința că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

    „Cântă cucu bată-l vina/ De răsună Bucovina/ Cântă cucu-ntr-un brăduț/ De răsună-n Cernăuți”. Cântece patriotice, parțial demonetizate în timp, din vina unora-altora... Dar adevărul este că își păstrează valoarea și ar trebui învățate încă de mici, cântece însoțite de istorisiri, de povestiri istorice spuse nepoților aflați pe genunchii bunicilor. Cu părinții este un pic mai greu, pentru că părinții se zbat pentru o parte materială ce o vor aprecia tot mai puțin pe măsură ce vor îmbătrâni (se vor maturiza) și vor înțelege care este partea cu adevărat valoroasă. Pilda Martei și Mariei ar trebui să ne stea în față, aproape tot timpul. „Bucovină, plai cu flori/ Unde-ți sunt ai tăi feciori?/ Au fost duși în altă țară/ Dar se-ntorc la primăvară”.

    Câți dintre feciori se mai întorc la primăvară? Câți dintre feciori se mai gândesc la a se mai întoarce, de peste mări și țări? Câți dintre feciorii Bucovinei și feciorii României sunt astăzi peste mări și țări? Ne putem lăsa în voia tristeții? Nici gând. Trebuie să ne lăsăm, în continuare, în voia speranței.
Cu voia lui Dumnezeu, feciorii se vor întoarce, cândva.

 

   „Munților cu creasta rară/ Nu lăsați straja să piară/ Dacă piere straja voastră/ A pierit și țara noastră”. Ori de câte ori aud aceste versuri și acest cânt, îmi dau lacrimile. Poate că se întâmplă așa și pentru că eu am învățat să construiesc Sarmizegetusa, pe malurile Jiului, împreună cu părinții și bunicii și pentru că la doi–trei ani îngânam împreună cu familia „Tricolorul” și alte cântece patriotice (interzise în acea vreme) .

    Viața de după liceu m-a îndepărtat mult de mai tot, cititul a orice a fost înlocuit aproape complet cu cititul medical, timpul s-a redus și am pierdut foarte mult din ceea ce aveam datoria să fac, român fiind. „Viața la medicină” nu este una ușoară, mai ales dacă încerci să îți simți misiunea și încerci să o îndeplinești. Așa se întâmplă, probabil, cu mulți dintre viitorii colegi. Sunt încă mulți cei care vin cu pasiune pentru a urma studiile medicale, au dorința de a se împlini profesional și a fi în stare să îngrijească la cel mai înalt nivel pacienții ce le vor sta în mâini, dar pregătirea medicală, profesionalitatea, misiunea în acest domeniu, colegialitatea și nevoia de a lucra în echipă nu vor putea niciodată să înlocuiască tradiția de care am avut, avem și vom avea nevoie, atâta vreme cât pe aceste meleaguri va exista poporul român.