Septembrie secondează, din timp în timp, luna mai drept luna „în
vogă“ pentru sănătatea globală și asta datorită asocierii cu adunarea generală
a Organizației Națiunilor Unite. În septembrie 2015, au fost prezentate și
asumate, după câțiva ani de lucru, cele 17 obiective de dezvoltare sustenabilă
care vor ghida efortul de dezvoltare în următoarele două decenii. Febra
comisiilor la nivel înalt continuă, iar anul acesta a venit rândul resurselor
umane în sănătate să primească mai multă atenție. Comisia numită în martie 2016
de secretarul general ONU Ban Ki-moon și coprezidată de președinții Franței și
Africii de Sud se referă la legătura dintre resursele umane în sănătate și
creșterea economică. În septembrie 2016, comisia va prezenta, în cadrul
adunării generale a ONU, concluziile și recomandările privind modalități
inovative în care pot fi făcute investiții în forța de muncă în sănătate, cât
ne va costa să nu acționăm, cum poate fi dirijată mobilitatea globală a forței
de muncă și altele asemenea. Argumentul pivotal este cel care a fost prezentat
de atâtea ori și se cere reluat: investiția în consolidarea sistemelor de
sănătate nu reprezintă bani aruncați, ci contribuie, mai ales pe termen lung,
la bunăstarea întregii societăți.
Problema fundamentală a acestui argument nu este că are un
conținut greșit sau că e prost formulat. Dimpotrivă, e susținut atât
retrospectiv, de date istorice, cât și prospectiv, de simulări și modele
economice. Oricum ar fi privite lucrurile, investiția în starea de sănătate a
societății este una profitabilă. La fel este și investiția în servicii de
medicină primară și în sănătate publică, vestitul „e mai ușor să previi decât
să tratezi“. În linii mari este adevărat, cu mențiunea că nu orice activitate
de prevenție este obligatoriu mai valoroasă decât orice activitate de tratament
– există, ca în orice domeniu, intervenții obscen de scumpe, care pur și simplu
nu funcționează. Revenind la argument, faptul că majoritatea țărilor continuă
să investească mai mult în tratament decât în prevenție, neglijând sănătatea
publică în detrimentul ariilor clinice specializate, nu se leagă de faptul că
sunt conduse de idioți care încă n-au înțeles ideea pentru că sunt „prizonierii
unor idei învechite“. Dimpotrivă, și ei înțeleg la fel de bine cum înțelege
oricine. Problema este că intervențiile care oferă beneficiile cele mai mari
sunt și cele mai simple – prevenția este, în termeni de producție și livrare a
serviciilor propriu-zise, un lucru necomplicat. Oricine îl poate face cu o
pregătire formală de câteva luni. Dovadă stau programele naționale ample de
lucrători sanitari desfășurate în țările africane începând cu anii ʼ70 și până
în prezent, care au contribuit – în unele cazuri, substanțial – la
îmbunătățirea unor indicatori-cheie precum speranța de viață la naștere sau
mortalitatea infantilă. Lideri informali ai comunității – în majoritate femei,
cu sau fără școală primară. În paranteză fie spus, majoritatea programelor cer
un nivel minim de educație, dar au fost și excepții (Kenya). Aspectul de
balansat aici este că persoanele mai tinere tind să fie mai bine educate, dar
au mai puțină influență în comunitate decât cei mai avansați în vârstă.
Reciproc, liderii cu vârsta mai ridicată și cu influență în comunitate erau, în
majoritate, fără școală. Aspectul a fost mai relevant acum câteva decenii,
între timp ratele în creștere de educație primară îl fac mai puțin problematic.
Tratamentul, spre deosebire de prevenție, cere timp, specializare
și infrastructură. Specialiștii intervenționiști salvează vieți care se văd, nu
previn morți care nu se mai întâmplă niciodată, și ajung adesea în topul
piramidei de decizie, respectiv și în poziția de a dicta pentru restul
profesiei. La un alt nivel, tot politic, însă mai înalt, se petrec lucrurile și
în investiția în sănătate. Spitalele pentru care se aprobă bugetele se văd.
Dacă un guvern spune că va cheltui aceleași fonduri pe unități de sănătate
publică adevărate, nu scriptice, e posibil ca cei mai mulți să credem că sunt
bani aruncați și să ne opunem. Logica economică spune că o investiție care nu e
valorizată se amână până la punctul la care valoarea ei poate compensa
costurile. Fără a face calculul pe hârtie în mod explicit, toți gândim cam în aceiași
termeni. Consecința este, în cuvintele unor specialiști în finanțarea
serviciilor de sănătate, că astfel de investiții în programe de „bun-simț“ se
vor produce numai rareori la scară mare pentru că sunt prea puțin atractive
politic, cu atât mai puțin în țări unde este necesară o înlocuire din mers a
modelului de îngrijiri. Acolo unde nu ai pe ce să construiești sistemul,
inovația este fezabilă. În schimb, acolo unde cineva trebuie să se dea la o
parte, rezistența este majoră.
Motivația constituirii comisiei la nivel înalt este criza acută
a personalului medical, cuantificată sub forma unui deficit global de 18
milioane de cadre medicale în țările în curs de dezvoltare. În ceea ce ne
privește, ne-au plecat și ne pleacă medicii specialiști și asistentele. În urma
lor rămân nu doar posturi neocupate care au fost cândva ocupate, ci și golurile
epidemiologilor și specialiștilor în sănătate publică, pe care nu i-a format
nimeni vreodată, goluri care din când în când se văd și cel mai adesea nu.
Prinși între două mari tipuri de modele de îngrijire, între vetust și
aspirație, fără a-l putea implementa pe niciunul – asta s-ar putea chema
tragicomedie sistemică dacă totul ar fi un spectacol la care publicul ar avea
timp să și privească.