Iată
din nou acea vreme din an, a gărzilor pe care nimeni nu le vrea și a marilor
bilanțuri și hotărâri pentru anul care vine. „După ce ia o hotărâre, se
gândește îndelung“, zice un adagiu de psihologie populară despre cei cu
personalitate obsesiv-compulsivă. Cât despre mine, cumpăna 2015–2016 este prima
în care iau hotărâri de schimbare a vieții. Prima hotărâre e deci aceea de a
lua hotărâri de Anul Nou, și tot așa putem să privim în abis până la infinit,
precum eroul Ahile care nu era în stare să prindă broasca țestoasă. (Sunt
foarte ahilean din acest punct de vedere.) E suficient să ne oprim aici pentru
a contempla miracolul și deopotrivă zădărnicia vieților noastre și pur și simplu
să ne bucurăm de ele. Aceasta ar fi ea însăși o hotărâre importantă.
Să
facem totuși pasul peste prăpastia paradoxurilor și să trecem la hotărârile
adevărate. Mai întâi de toate, aș vrea să fiu un părinte mai bun. Pentru mulți
dintre noi – nu toți, desigur – să fii părinte e singura șansă de a fi un om
bun. Dacă nu putem fi buni cu copiii noștri, putem fi oare buni cu orice alt
om? Nu altfel decât întâmplător, fără să ne dăm seama, ca parte dintr-un plan
care ne scapă. Și nu există cură mai eficace împotriva iluziei narcisice cum că
ai fi un om suficient de bun, de energic, de rezistent, decât transformarea în
părinte. Am multe idei despre cum aș putea pune în aplicare această hotărâre,
dar prima dintre ele e să fiu mai puțin obosit. Și asta e următoarea mea
hotărâre pentru anul proaspăt.
Ca
să fiu mai puțin obosit, ar trebui să lucrez mai eficient. Ca să reușesc, aș
avea nevoie de resurse mai bune în sistem, pentru că ideea delirantă cum că aș
putea să fac totul de unul singur m-ar duce rapid la burnout. De un
mecanism rapid și lin de gestionare a urgențelor. De o bună asistență socială.
De mai mulți bani pentru pacienții care ar avea nevoie și de susținere
psihoterapeutică. De un minister al sănătății și o casă națională de asigurări
de sănătate orientate mai mult către cetățeni și mai puțin către bani. De mai
multă inimă și solidaritate între colegi și oameni. De pace și prietenie între
popoare. Ei, se pare că am întârziat cu hotărârea asta, pentru că Moș Crăciun
s-a întors în țara lui din imaginarul colectiv și doar el ar fi putut face ceva
acum, când toată lumea e în concediu sau într-o gardă trasă la sorți. Așa că
mie nu-mi rămâne decât să fiu mai ordonat, sau cel puțin așa am fost sfătuit,
deși pare o cale foarte obositoare de a fi mai odihnit.
Următoarea
pe listă e dobândirea capacității de a zice „nu“. Știu, știu, multă lume își
propune asta și nimeni nu reușește. Aparent, e un talent înnăscut. S-au scris
douăzeci de biblioteci doar pe tema asta și le-am citit pe toate. Nimic nu
funcționează, și atunci trebuie să recurgi la substitute, cum ar fi închiderea
telefonului, dar eu nici pe asta n-am reușit să o fac până acum. Singurul lucru
care îmi iese e să eșuez lamentabil în încercarea de a face ce mi se cere,
pentru că am zis „da“, deși știam că nu am suficient timp, resurse, sinapse,
chef. E și asta o artă, iar eu un mare artist ahilean.
Dar
mai am un plan: am observat că fiica mea cea mică știe să spună „nu“. De fapt,
ăsta a fost primul cuvânt pe care l-a spus. Și o face cu virtuozitate: când zice
ea nu, știi că e mai ușor să muți întreg Pământul fără niciun punct de sprijin
sau să inversezi cursul entropiei decât să mai introduci o linguriță de piure
de legume în gurița ei. Așa că o să îi studiez cu atenție metoda și, cine știe,
poate o să reușesc să produc o imitație pasabilă a ei.
Și,
în sfârșit, ultima pe listă e hotărârea de a scrie mai bine. Nu știu dacă asta
înseamnă să scriu mai mult. De multă vreme, tot plănuiesc o carte. În mintea
mea, titlul, conținutul și chiar genul variază neîncetat, dar ideea de bază e
aceeași. Ultima dată, într-o noapte albă, m-am gândit să-i spun „Tratat de
psihiatrie subiectivă“. În el, aș fi povestit despre fiecare patologie în
parte, dar nu ca o sinteză a semiologiei. M-aș feri de semiologie cu orice
preț. Nici ca o sinteză a dovezilor disponibile sau a consensului experților
privind diagnosticul și tratamentul tulburărilor psihice. Ci ca experiență a
mea personală, în ce fel fiecare dintre întâlnirile cu pacienții mei m-au
schimbat, uneori foarte mult, alteori aproape imperceptibil, dar sigur. În ce
fel mi-au afectat conștiința, adică secțiunea transversală prin ceea ce sunt,
și felul în care văd lumea, și pe mine însumi. Un raport cât mai cald,
„biasat“, inerent eronat, despre meseria mea.
Dimineață,
mi-am dat seama că nimeni n-ar citi așa ceva. Dar intenția pe care tot vreau să
o ambalez atât de fistichiu e ieșirea mea, a noastră, a medicilor, din bula
inumană de fildeș în care stăm de atâta timp. Recunoașterea faptului că suntem,
fiecare dintre noi, mai întâi oameni și apoi profesioniști, și că asta s-ar
putea să fie de bine, nu de rău. Așa că la anul voi continua să mă recunosc om,
cum pot eu mai bine. Dintre paginile astea între care se simte atât de bine,
autorul rubricii „Dulce medicină“ vă transmite toate gândurile sale bune.
