Anul
trecut am transmis unele sfaturi pentru viitorii mei studenți încă
înainte de a începe anul universitar. I-am rugat să le citească
atent. I-am rugat să îmi spună dacă sunt lucruri cu care nu sunt
de acord și dacă sunt și alte lucruri pe care le-ar dori incluse.
Era vorba de o listă de sfaturi pentru colegi, de la un coleg mai
mare. Colegial ar fi fost să primesc sute de mesaje prin care să se
manifeste dorința de interacțiune (există în chestionarul de
evaluare al cadrelor didactice o rubrică referitoare tocmai la acest
aspect – dar, de cele mai multe ori vorbind de încercări de a
interacționa, unidirecționale), să se demonstreze dorința de
implicare, să primesc comentarii, completări, idei. Doar așa
sfaturile ar putea să fie îmbunătățite.
Când
am transmis pentru prima dată aceste sfaturi am procedat așa cum am
învățat în interacțiunile cu OMS sau cu CDC, Atlanta, GA. Un
material nu poate fi făcut în mod corespunzător de o singură
persoană. Așadar, am început să scriu, am trecut pe listă tot ce
m-am gândit că ar fi util. Apoi am transmis documentul la câteva
zeci de foști studenți, pentru evaluare și feedback. Am primit
unele răspunsuri și astfel a rezultat următorul document. L-am
recitit, l-am îmbunătățit. Apoi iar l-am transmis către unii
dintre cei care răspunseseră și în final m-am oprit și am lansat
prima variantă către studenții din anul doi, în anul respectiv.
Rugămintea a fost aceeași ca și în septembrie 2016. Din păcate
nici atunci, nici ulterior nu am primit răspunsurile așteptate,
colegiale. Unii au mulțumit. Unii au promis că le vor respecta.
Peste 90% nu au avut nicio reacție, ca și cum nu s-ar fi întâmplat
nimic. Eu nu am cedat și nici nu am de gând să cedez. Voi continua
să transmit acest tip de mesaj la fiecare început de an
universitar.
Anul
acesta mă gândesc să îl transmit și către viitorii colegi
aflați acum abia în anul întâi. Unele sfaturi le pot fi de folos
încă din primele săptămâni de facultate. În lipsa propunerilor
venite de la studenți (este foarte nepotrivit să vorbim despre
dogma „învățământul centrat pe student”, iar studentului să
nu îi pese de aceasta, să nu aibă nicio reacție), am mai
modificat materialul și l-am îmbunătățit în continuare, de la
an la an. Însă știu sigur că pentru ca documentul să fie și mai
bun, mai util, am nevoie de feedback. De fapt nu am nevoie, pentru că
eu aș putea să stau foarte liniștit și să nu trimit niciun
material – am nevoie de feedbackul colegilor mai mici pentru
colegii mai mici,
chiar pentru ei și pentru
viitorii lor colegi.
Așadar,
pentru a le veni în ajutor eu transmit acest mesaj „to
all”,
iar în primul curs, în afară de noțiunile de microbiologie discut
cu ei despre anul doi, completez unele sfaturi, le explic că pot să
pună oricând întrebări (și îi rog să pună întrebări), le
spun că dacă au nelămuriri în timpul cursurilor sau lucrărilor
practice trebuie să ridice mâna și să întrebe „pe loc”, și
multe altele. Apoi timpul trece, ajungem în săptămâna cu prima
lucrare de control și la corectare ne îngrozim cu toții. Citim
lucrări care par scrise de persoane care nu au venit niciodată la
facultate și nu au auzit nimic de la noi (nu mai discutăm că au
cărți din care pot să citească și au toate informațiile
necesare la dispoziție, gratuit, pe www.microbiologie.ro).
Nu chiar toți ne îngrozim. Am și colegi care își pun întrebarea
stupidă: „Oare care e vina noastră pentru că ei iau note atât
de proaste?”. Ei, asta-i bună! De ce zic așa?
De
mai multe ori, în ani diferiți, am făcut câte un sondaj anonim și
am pus întrebarea: „Ce am putea să facem, mai mult, ca să
învățați?”. Să vedem cine se va îngrozi citind în
continuare. Am primit de mai multe ori următorul răspuns stupefiant
(cu formulări diferite de la persoane diferite, dar cu același
înțeles): „Nimic. Să ne lăsați în pace, învățăm când
vrem noi, direct în sesiune și nu ne mai dați lucrări de control,
colocvii etc.”. Este posibil ca unele dintre aceste răspunsuri să
le mai am și astăzi pe undeva. Halal colegialitate!
Din
nou eu nu cedez, văd că unora nu le pasă dar știu că vor deveni
cândva medici și cu medicina nu este de joacă. Iau lucrările cu
erori și merg cu ele la toate lucrările practice (la curs nu este
timp, dar și la curs aloc 5–10 minute pentru a comenta cele mai
mari și mai nepotrivite erori). Merg acolo nu doar pentru că este
un pic mai mult timp pentru explicații, ci și pentru că acolo vin
aproape toți sau chiar toți. De ce? Pentru că... „se face
prezența”. Unii înțeleg noțiunea de facultate 100% eronat, o
confundă cu... facultativ. Și atunci merg sau nu merg la cursuri,
își fac sau nu își fac temele din timpul anului, învață sau nu
învață (după chef). Deschid lucrările și le explic erorile
(fără a spune numele celui care a scris eroarea sau perla
respectivă), le explic (din nou, pentru că toate explicațiile sunt
deja date începând cu primele zile din octombrie) cum trebuie să
abordeze, le spun că nota de la colocviu este importantă din mai
multe motive (și ei știu asta, tot din primele zile din octombrie)
și îi sfătuiesc cât pot de bine.
Să
mai povestesc, oare, groaza de la colocviu? Nu mai povestesc. Dar
insist și insist – este un exemplu teribil de necolegialitate. Noi
am putea rămâne liniștiți doar dacă am fi nesimțiți, doar dacă
am fi nepăsători. Dar nu suntem așa. Ne pasă. Ne gândim la ei ca
la viitorii noștri colegi (și în același timp ne gândim,
vrând-nevrând, și la viitorii lor pacienți). Am dori nu doar să
ia note mari, ci și să rețină principii, să se dezvolte, să
devină din ce în ce mai buni (și
mai colegi!).
Așadar,
vine din nou sesiunea de toamnă. Și iată ce primesc: „Va trimit
un mail, în speranța că voi putea să dau examenul în data de 22,
datorită faptului ca nu m-am putut prezenta astăzi de dimineață.
Mă gândesc că poate aveți un număr limitat de locuri și nu pot
veni când vreau, de aceea am preferat să vă întreb dacă se
poate. Dacă doriți să știți motivul, o să-mi argumentez absența
de astăzi. Dacă nu se mai poate să vin, îmi voi asuma
consecințele faptului că nu am fost punctuală și nu m-am
prezentat atunci când am spus. Îmi cer scuze că sunt unul dintre
studenții care vă creează bătăi de cap cu această modificare a
zilei de examen anunțată în acest mod. Mulțumesc. O zi bună!”
Mda. O zi... teribil de bună. De un timp sunt și director general
al Institutului „Cantacuzino” și timpul meu pare din ce în ce
mai scurt (sau din ce în ce mai umplut). Eu aș dori să îi ajut în
orice mod, dar nu pot să scriu tezele în locul lor, nu pot să
învăț în locul lor, nu pot să respect ceea ce spun în locul
lor. Aceasta ar fi unica variantă convenabilă pentru unii dintre
„colegi”, atunci când îi întrebi: „Ce ați vrea să facem
pentru voi ca să învățați?” – „Să învățați în locul
nostru și să dați examen în locul nostru”. Și atunci, cum am
putea să nu ne îngrozim?
Iar
în completare mai adaug: „Bună ziua! Din cauza neputinței
trupești și a epuizării adunate, în această dimineață nu am
reușit să mă mai ridic din pat, ca să mă prezint la restanțele
de microbiologie. Știu că studenții care intră în sesiunea de
credite trec automat în regim de taxă”. A urmat cererea pentru
ajutor. În mod evident, sufletește, aș fi dorit să pot să ajut.
De această dată nu am reușit. Și consider și acest mesaj unul
care nu este colegial, pentru că eu mă necăjesc pentru toate
problemele colegilor și necolegilor. Chiar sunt de acord că
profesorii trebuie să aibă un spor de stres, semnificativ, nu
pentru aspectul material, ci pentru recunoașterea problemelor pe
care suntem nevoiți să le surmontăm, tot timpul. Dacă ne pasă!