Oare ceea ce voi istorisi în continuare se
întâmplă doar în unele locuri din ţară? Nu cred. Oare aceste lucruri chiar nu
pot fi evitate? Oare chiar este un dat şi aşa trebuie să se petreacă lucrurile
pentru că nu avem încotro? Nu cred.
Suntem undeva, într-un judeţ, şi o colegă
ne-a impresionat foarte tare. Colega noastră nu este medic, ci asistent
medical. Nu am cunoscut-o până în urmă cu puţine zile, dar este colega noastră
pentru că, într-un sistem de sănătate, apartenenţa la acesta ar trebui să ne
oblige – da, să ne oblige! – să ne considerăm colegi unii cu alţii şi să
ne purtăm în consecinţă. Cu lacrimi în ochi, ne-a spus: „Este prima oară când
deschid această uşă şi intru în acest loc în ultimii trei ani“. A descuiat uşa şi
ne-a arătat ce se ascunde în spatele unor ziduri. Într-o perioadă scurtă, ne-a
istorisit întâmplări care ar putea face parte dintr-o întreagă nuvelă.
Înainte de vizita care îi provocase necazul
colegei noastre văzusem şi alte spaţii. Însă, pentru a înţelege mai bine
subiectul povestit, este bine să spun că ne aflăm într-o zonă a ţării în care
comunitatea locală era formată din peste 40.000 de locuitori, activitatea de
producţie (înainte de 1990) se desfăşura în 31 de întreprinderi (cu numeroase
locuri de muncă), exista un dram de prosperitate locală care ar fi putut fi
dezvoltată mult după schimbarea care a avut loc prin sacrificiul total, de
sânge, al celor care s-au ridicat şi nu au plecat capul în decembrie 1989. Nu
este niciodată prea mult să amintim că suntem obligaţi să nu îi uităm.
Aşadar, ne aflăm într-o zonă a României în
care peste 40.000 locuitori răspândiţi în satele din jur, peste munţi şi peste
văi, ar fi beneficiat de asistenţă medicală dacă unitatea sanitară din
localitate ar fi fost lăsată să funcţioneze. Acum încep să intru în subiect: lipsa
de colegialitate. Nu este o problemă politică, nu mă iau de unii sau de alţii
pentru că toţi, fără excepţie, au lucrat (şi) într-un mod criticabil. Este
nevoie de reformă? Da! Se poate face reforma în orice mod? Nu! Este medicina o
misiune? Da! Se poate face medicina dictat doar de interese materiale? Nu! De
fapt, se poate... Că dacă nu s-ar putea, nu s-ar proceda în modul în care se
procedează, din când în când.
„Soluţia“ pentru România şi pentru această
zonă a ţării a fost închiderea spitalului. Colegii de aici au fost anunţaţi
astăzi că spitalul se închide şi în trei zile (cam cât durează până se citeşte
corect IDR cu tuberculină – de ar mai exista tuberculină în România). În doar
trei zile, aproape toţi angajaţii acestui spital au fost obligaţi să ajungă la
noile lor locuri de muncă – peste munţi şi văi, peste dealuri şi poieni. În
urma lor a rămas o instituţie pentru care se lucrase zeci de ani pentru a
deveni o instituţie de referinţă în zonă şi chiar în judeţ. Exista dotare de
laborator care permitea toate analizele biochimice şi multe dintre cele
hematologice, aproape toate analizele (de primă intenţie) microbiologice,
examene imagistice, posibilităţi de diagnostic în multe specialităţi şi
posibilităţi de intervenţie în cazuri de urgenţă, dar şi în cazuri care puteau
fi temporizate. Însă, în trei zile, aproape toţi au ajuns care încotro. Dintre
cei care au rămas, una este colega care ne-a spus întreaga istorie. M-aş
întoarce la povestea laboratorului de microbiologie, pentru că este clar, mă
interesează, iar cele auzite m-au impresionat: „Cât de mult mi-aş fi dorit să
facem şi noi puţină cercetare, chiar dacă nu aşa de înaltă ca în oraşele mari,
măcar să studiem rezistenţa la antibiotice a microbilor, doar că întâi am avut
atâta de lucru că nu am avut timp, iar după ce am început să fim destul de bine
organizaţi ca să ne gândim la o dezvoltare, am fost desfiinţaţi“.
Suntem colegi şi nu avem de ce să facem pe
grozavii în faţa vreunui coleg, indiferent de pregătirea lui. Toţi sunt
importanţi, medicina nu se poate practica altfel decât în echipă. Îmi aduc
aminte şi o spun de fiecare dată: la CDC Atlanta am văzut cât de mult preţ se
pune pe toţi colegii – nurse, asistente, paznici, orice membru al echipei. Asta
este realitatea şi aşa trebuie lucrat. În medicină nu trebuie să existe
atitudinea cu nasul pe sus, dar există.
Aşadar, iată un exemplu în care reforma a
lucrat împotriva colegilor şi împotriva pacienţilor. Acum, aceştia din urmă
trebuie să străbată mulţi kilometri pentru a ajunge la cea mai apropiată
unitate sanitară. Iar dacă ajung la un centru de permanenţă, problema este ca
acolo să găsească nu doar cadre medicale, ci şi resursele materiale necesare
unei urgenţe. Să dăm şi exemple concrete? Iată: în urmă cu doi ani, un om încă
în plină putere a fost înţepat de o viespe. Salvarea a ajuns după două ore.
Pacientul a intrat în şoc anafilactic şi a trecut la cele veşnice. A murit
cu zile! Acel om era rudă cu una dintre colegele noastre, aşadar cunosc
exemplul direct, de la cineva care a suferit personal. Colegii care îşi
păstrează conştiinţa medicală şi umană suferă pentru fiecare pacient pe care îl
pierd, mai ales că, dacă ar fi avut cele necesare, ar fi putut să îl salveze.
Este un act de clară şi crasă necolegialitate să îţi supui colegii la astfel de
traume.
În acest spital, ridicat prin grija unor
oameni care sfinţesc locul, întărit şi dezvoltat pentru a putea asigura asistenţa
medicală de calitate, performantă, pentru zeci de mii de locuitori, a fost
adusă şi o parte din tradiţia sistemului medical românesc antebelic. În acest
spital, pacienţii beneficiau chiar şi de seri culturale unde erau invitaţi
scriitori şi critici de renume, se lectura, se discuta, se transmiteau mesaje.
Echipele medicale se ocupau de trup şi de suflet.
Nepăsarea, dezinteresul, lucrul de
mântuială trebuie să dispară din societatea noastră! Avem douăzeci şi cinci de
ani de aşteptare. Ajunge! Trebuie să ne oprim din acest mod de a trata
problemele de toate tipurile – civice, ştiinţifice, medicale. Suntem
responsabili pentru copiii şi nepoţii noştri, pentru generaţiile ce vor urma.
Bătaia de joc trebuie să se oprească!
Sunt revoltat de ce am văzut şi am auzit.
De modul anticolegial practicat de mulţi dintre cei responsabili pentru binele
sistemului medical şi binele românilor. Sunt revoltat pentru că exemplele bune
nu sunt preluate la intensitatea la care sunt preluate cele rele. Românii
trebuie să se trezească. Nu degeaba avem un imn naţional care spune atât de
mult şi rămâne şi astăzi la fel de actual ca în trecut. Trebuie să ne trezim –
măcar şi pentru a arăta că putem fi colegi.
