Sunt dezamăgit de aproape tot ce văd şi aud. După ce trec alegerile şi iluziile, reintrăm în derizoriu şi cam toate promisiunile rămân neonorate. Populaţia se comportă ca o gloată amorfă, înrăită, secătuită de energie, dezbinată şi hămesită. Societatea civilă este o formă fără fond şi o amintire. La tot pasul eşti minţit, exploatat şi furat ca la drumul mare. Ţara parcă-i un balamuc. Pe şosele este carnagiu zilnic, minţile interlopilor – sfidătoare prin opulenţă şi prost gust greţos – fac rating, în sectorul sanitar subfinanţarea cronică face ravagii. Românii se calcă pe picioare să-şi procure agheasmă, să pupe moaşte şi să prindă un polonic de ciolan cu fasole, oferit gratis în fiecare an la 1 Decembrie. Fel şi fel de pupeze siliconate umplu ecranele televizoarelor şi paginile tabloidelor. Din fotoliile aurite de la palatul său, din tribune şi de la mulsul oilor, Becali te sufocă zilnic, debitându-şi inepţiile. Ele dovedesc fără echivoc faptul că în copilărie părinţii i-au dat mai multă brânză decât lecitină şi Cavit.
Am de peste un deceniu, ca pacient, un domn azi în vârstă de 86 de ani, care suferă de psoriazis. Este un intelectual rasat, fermecător prin elocinţa sa. Recent, am vorbit, vreme de vreun sfert de oră, despre situaţia actuală de la noi, la 22 de ani de la Revoluţia din ’89. „Domnule doctor, în 1956, un fost premier britanic a spus: Comunismul rusesc este copilul ilegitim al lui Karl Marx şi al ţarinei Ecaterina cea Mare. Iar la noi, Bellu Zilber grăia cu decenii în urmă: Comunismul românesc a fost un amestec de Caragiale şi Stalin“. Parafrazându-l, aş spune că trăim vremuri triste, că nu învăţăm din greşeli şi că postcomunismul românesc a fost un amestec de Iliescu, Caragiale, Becali şi câteva Miţe Baston.
