Profesia de medic
chirurg are un trecut extrem de interesant, cu evoluţii spectaculoase, chiar
„artistice“ în unele etape ale istoriei acesteia. Această profesie este învăluită
în mister (oamenii „obişnuiţi“ ştiu că în timpul operaţiei se întâmplă ceva
complicat, dar niciodată nu pot înţelege totul, chiar dacă se informează), în
mit (chirurgul este un om cu calităţi superioare, cu talent şi curaj, are o
îndemânare sau dexteritate deosebită, o capacitate de concentrare profundă şi
prelungită), în legendă (marii chirurgi au fost priviţi ca zei ai medicinii, ai
tuturor celor pentru care au creat sănătate sau ameliorarea ei). Chirurgul salvează,
prelungeşte, redă viaţa. Dar cum s-a ajuns la o asemenea performanţă
„dumnezeiască“?
Înainte de a realiza
un scurt istoric al evoluţiei chirurgiei, punctăm faptul că performanţa
chirurgului ţine de trei elemente esenţiale specifice naturii sale umane
(excludem din această discuţie elementul tehnologic sau alte aspecte exterioare
persoanei chirurgului): creierul – elementul central, de comandă, ce reglează
acţiunile extrem de fine ale unui „angrenaj“ foarte sofisticat în care se
analizează, sintetizează informaţiile, se iau decizii în timp record, se comandă
gesturi sau mişcări foarte fine; ochii – elementul perceptual, sistemul de
observare, concentrare a atenţiei, componentă ce permite aprecierea detaliilor,
măsurarea, delimitarea aspectelor observate, reglarea amplitudinii, intensităţii,
duratei mişcărilor în timpul actului chirurgical; mâinile – elemente executive,
coordonate, dirijate de creier şi ochi, componentă capabilă de a realiza acţiuni
extrem de complicate, rezistând încordării musculare şi având reacţii
spontane comandate de creier.
De altfel, încă din
secolul XVI, René Decartes (1596–1650) defineşte în mod clar legătura între
ochi, creier (glanda pineală) şi mişcarea mâinii.
Ansamblul celor trei
elemente anatomice – triada
creier–ochi–mână (C–O–M) – creează un mecanism funcţional care se perfecţionează
în timp, ajungându-se la rezultate extraordinare. Toate aspectele tehnologice
apărute în dezvoltarea medicinii (microscop operator, endoscop, neuronavigaţie
etc.) au perfecţionat complexul iniţial C–O–M.
În culturile tribale,
actul medical era practicat de vraci sau şamani, având conotaţii religioase.
Vindecătorii aveau ritualuri prin care îndepărtau demonii care stăpâneau corpul
şi nu îşi asumau responsabilitatea actului de vindecare. În Egipul antic apar
medici laici, specializaţi în anumite boli. Ei aveau cunoştinţe avansate despre
reacţiile şi procesele corpului uman şi practicau deschiderea abceselor,
suturi, circumcizii. În Mesopotamia, medicina este deja reglementată. Celebrul
Cod a lui Hammurabi (sec. XVII î.H.) prevedea o serie de prescripţii medicale,
inclusiv riscuri, eşecuri şi onorarii. Biblioteca medicală a lui lui
Assurbanipal (sec. VII î.H.) este considerată simbolul apariţiei medicinii. În
istoria medicinii găsim realizări ale medicinii iudaice, persane, chineze, în
care „medicaţia“ este de origine naturală (plante şi componente animale,
produse biologice), însă cunoaşterea anatomiei era limitată de precepte
religioase. În Grecia antică, Hipocrate (cca 460 – cca 370 î.H.), părintele medicinii, face distincţia între
abordarea mitică şi cea realistă a bolii. El creează o şcoală de medicină (în
insula Kos) pe baza unor principii solide.
Claudius Galenus
(129–200 sau 216 d. H.), unul din fondatorii anatomiei şi farmacologiei, a făcut
multe disecţii pe animale (cele pe om fiind interzise). Însă realizează
intervenţii chirurgicale servind ca medic pentru gladiatori, acumulând multe
date concrete prin tratarea rănilor, traumatismelor. El a efectuat operaţii
curajoase pe creier şi ochi. Faima sa l-a adus în curtea împăratului Marcus
Aurelius, devenind medicul său personal. Galenus a încercat să sintetizeze
toate contribuţiile medicinii în mai multe tratate, fiind ultimul mare medic al
Antichităţii, scrierile sale influenţând medicina cincisprezece secole după
moartea sa.
Andreas Vesalius
(1514–1564) a emis primele critici la opera lui Galenus. A elaborat primul
tratat de anatomie umană macroscopică, având valabilitate şi astăzi (este
considerat fondator al anatomiei umane moderne). El a practicat disecţii şi
observaţii amănunţite pe cadavre într-o epocă în care aceste acţiuni erau combătute.
Este autorul uneia dintre primele cărţi de anatomie umană bazată pe disecţii şi
observaţii originale, De humani corporis
fabrici (Funcţionarea corpului uman).
William Harvey
(1578–1657), medic englez, un alt critic al lui Galenus, a elaborat teoria circulaţiei sanguine. Ambroise Paré (1510–1590) a fost chirurg şi
anatomist francez, considerat un deschizător
de drum în chirurgia modernă. El a avut experienţe chirurgicale consistente pe
timp de război. A practicat ligatura arterială, cauterizarea plăgilor. A adus
progrese ale obsetricii, propunând o tehnică de naştere în siguranţă a copiilor
cu prezentări atipice la naştere, fără sacrificarea lor. A inventat
instrumentar chirurgical.
În secolul XVIII se
pune accent pe viteza şi precizia mişcărilor, singurele atuuri pentru oprirea
sângerării masive şi depăşirea perioadei de durere atroce a pacientului, în
condiţiile neaplicării de anestezice. Sir Robert Liston (1794–1847) putea
amputa un picior într-un timp record de câteva minute. În acea perioadă, dar şi
mai târziu se făceau demonstraţii în amfiteatre. Se crea un spectacol
chirurgical în care actorul principal era îmbrăcat în frac şi cămaşă cu butoni.
Unii maeştri operau cu viteză extraordinară, lucrând precis, fără a se stropi
cu sânge. Disecţia se făcea cu pierdere minimă de sânge. Îndemânarea manuală
dată de coordonarea creier–ochi–mână a constituit punctul forte al dezvoltării
chirurgiei.
Chirurgia s-a dezvoltat
în perioadele de război. Napoleon Bonaparte (1769–1821) avea mereu pe câmpul de
luptă mai mulţi chirurgi. În perioada secolului al XIX-lea s-a ajuns la o
perfecţiune a actului chirurgical. Şcoala franceză de chirurgie a dominat
medicina în secolul XIX; ulterior s-a ridicat şcoala americană. Formarea de
înaltă clasă s-a construit prin cunoaştere aprofundată şi exerciţiu de ani de
zile, sub orientarea profesorilor consacraţi.
Harvey Cushing
(1869–1939) este părintele neurochirurgiei. Provenind dintr-o familie cu generaţii
de medici, el îmbrăţişează acelaşi destin, însă creează a nouă disciplină.
Creează tehnicile neurochirurgicale şi strategiile de intervenţie fundamentale.
Chirurgia s-a
dezvoltat prin crearea unor tehnici şi instrumente. Ulterior, dispozitivele de
mărire pentru vizualizare au contribuit la obţinerea unor progrese evidente.
Erau vizualizate nu
numai elementele anatomice, dar şi fineţea mişcărilor mânii chirurgului. Triada
creier–ochi–mână se consolidează odată cu antrenarea unor tehnici de lucru
mediate de noi tipuri de instrumente şi de aparate vizuale de mărit detaliile
anatomice, şi desigur cele chirurgicale, exemplu microscopul operator.
S-a ajuns astfel ca
specialităţi majore, precum neurochirurgia, să-şi desfăşoare activitatea numai
sub microscop operator, pentru a avea o acurateţe şi o eficienţă corespunzătoare.
Procedeele de
endoscopie au constituit un progres, permiţând realizarea intervenţiilor minim
invazive. Endoscopia s-a aplicat în chirurgia generală, dar şi în alte ramuri.
Deşi procedurile endoscopice au avantajul eliminării inciziilor largi, totuşi
ele sunt consumatoare de timp şi energie din partea chirurgului. Coordonarea
creier-ochi-mână solicită un efort exponenţial mai mare. Astfel s-a dezvoltat o
specializare – endoscopia.
În chirurgia modernă,
contemporană, intervenţiile sunt aşa de complicate încât sunt necesare echipe
chirurgicale supraspecializate. Echipa lucrează sinergic, astfel încât triada
creier–ochi–mână devine o coordonare a tuturor interacţiunilor. Perfecţiunea se
aplică în coordonarea planurilor mentale, a mişcărilor, instrumentarul este o
„prelungire“ a mâinii chirurgului, încadrarea în timp devenind o lege absolută.
Creierul chirurgului controlează nu doar ochii, mâinile, ci şi corectitudinea şi
spontaneitatea mişcărilor în timpul actului chirurgical. În abordările
vasculare (anevrism de aortă sau în creier), precizia şi controlul mişcărilor
sunt esenţiale. Orice abatere se poate transforma într-o hemoragie masivă.
De mare actualitate
este şi chirurgia robotică, în care elementele legate de actul operator de mare
acurateţe sunt robotizate, fiind programate cu avantajul fineţii gesturilor,
invazivităţii minime şi mai ales imposibilitatea fenomenului de oboseală.
Chiar în aceste
cazuri, triada C–O–M se suprapune, întrucât structura umană nu poate fi
înlocuită de robot!
Odată cu dezvoltarea
protocoalelor şi procedurilor standardizate, în toate domeniile chirurgicale
performanţele au crescut exponenţial, având efecte directe asupra calităţii vieţii
pacientului. În toate aceste evoluţii nu trebuie omis un element esenţial,
talentul chirurgical, o îmbinare complexă de aptitudini şi experienţă achiziţionată
prin muncă asiduă, prin repetiţii şi exersări care conduc la acumulări în timp,
la funcţionarea la cea mai înaltă cotă a triadei C–O–M.
Relatez o situaţie
recentă în care funcţionarea sinergică a elementelor triadei C–O–M a permis
salvarea în fracţiuni de secundă a unei vieţi. Pacientul pe care îl operam avea
o tumoră de bază de craniu, peretele arterei carotide interne era infiltrat.
Disecând tumora s-a produs o sângerare masivă din artera carotidă internă.
Instantaneu după declanşarea hemoragiei, s-a produs gestul chirurgical spontan
de oprire a sângerării: presiune mecanică (cu degetul) şi aplicare de muşchi temporal
(în prealabil pregătit), totul durând 10–15 secunde. Coordonarea
creier–ochi–mână a permis acţiunea rapidă, obţinerea unui gest cu efect esenţial
pentru reuşita operaţiei. Coordonarea creier–ochi–mână s-a consolidat prin
experienţă, ajungându-se la automatizarea gesturilor chirurgicale, la
dezoltarea unei intuiţii procedurale care creează un sistem expert ce inovează
din mers, răspunzând la situaţii neaşteptate, la circumstanţei noi. Astfel, se
poate vorbi de performanţă ca rezultat al experienţei şi performanţă ca
rezultat al talentului, în ambele variante primând rezultatele.
Pentru a se dezvolta şi
a se realiza în carieră, tinerii din noua generaţie de chirurgi ar trebui să
parcurgă mai mulţi paşi pe scara împlinirii, consacrării profesionale:
1. Căutaţi-vă un
maestru!
2. Urmaţi pas cu pas
întreaga activitate operatorie şi clinică a maestrului!
3. Perfecţionaţi-vă
cunoştinţele de anatomie!
4. Aprofundaţi cunoştinţele
şi experienţele clinice în aria patologiei chirurgicale!
5. Protejaţi şi
îngrijiţi mâinile, evitaţi factorii care afectează nervii periferici şi
dexteritatea mâinii şi degetelor (fumatul, frigul, ridicarea de greutăţi etc.)!
6. Menajaţi-vă ochii,
evităţii solicitarea lor în activităţi solicitante inutile profesiei; folosiţi
treptat, nu brusc, dispozitivele de mărire a imaginii operatorii (lupe,
microscop)!
7. Protejaţi-vă
creierul, îndepărtându-vă de sursele de stres, limitând comunicarea telefonică,
respectând perioadele necesare de odihnă, repaus fizic şi intelectual (nu
sacrificaţi concediile)!
8. Creaţi-vă un stil
de viaţă adecvat profesiei, caracterizat prin echilibru, armonie şi raţiune!
9. Optimizaţi-vă
motivaţia de performanţă, urmărind progresele actuale de la nivel naţional şi
internaţional, fiind critici şi autocritici, adoptând mereu o atitudine
proactivă în planul perfecţionării şi cooperării profesionale!
10. Perfecţionaţi-vă
mereu tehnica operatorie, activitatea ştiinţifică, publicistică, evidenţiind
rezultatele dv. în acord cu practicile moderne ale chirurgiei!
Aşadar, chirurgii pot
face minuni, pot realiza intervenţii foarte sofisticate, pot schimba destinul
oamenilor aflaţi în situaţia riscantă a pierderii sănătăţii. Reuşita
chirurgului ţine de capacitatea sa de pregătire şi operare. Acestea solicită răbdare
(te formezi în ani de zile), dedicare (ai chemare pentru această misiune),
pasiune (ceea ce faci îţi creează sentimentul de satisfacţie). Viaţa
chirurgului este foarte reglementată: nu se acceptă activităţi costisitoare
mental şi energetic în afara celor chirurgicale, nu se acceptă consumul de
alcool (care afectează coordonarea mişcărilor), fumatul în exces, activităţile
care suprasolicită mâinile. Aceste restricţii, dar şi cele de pe parcursul
activităţii operatorii pot fi privite ca privaţiuni, ca regim de viaţă presărat
cu sacrificii.
Dedicarea profesională
şi capacitatea performanţială îi fac pe majoritatea chirurgilor să aibă
sentimentul de satisfacţie în ciuda frustrării (datorată diciplinei şi timpului
lung de pregătire), setimentul de mobilizare în ciuda celui de oboseală
(datorată eforturilor specifice profesiei), sentimentul de împlinire în ciuda
celui de sacrificiu (dat de nenumăratele privaţiuni impuse de carieră).
