Atunci când am planificat
cursuri de comunicare cu pacienții, adeseori mi-a fost solicitat (chiar de către
medici) să includ în programa de curs elemente legate de tipologia pacienților și
cum ar trebui medicii să reacționeze sau să își adapteze discursul pentru fiecare
tipologie în parte. De fiecare dată mi s-a părut peste mână să fac așa ceva. Mai
jos am pus cap la cap câteva explicații.
În mod sigur, adaptând clasificări
din sfera trainingurilor în comunicarea cu clienții aș fi putut da o impresie de
metodă riguroasă, o notă mai științifică și mai argumentată care ar fi gâdilat cumva
orgoliul real de om de știință sau expert al medicului cursant. Să vedem însă cu
ce preț!
Ei bine, medicul are cel
mai adesea de pus un diagnostic de patologie – muncă minuțioasă și uneori chiar
grea, cu miză importantă. Cât de mare să fie recompensa pentru a amesteca asta cu
încă un diagnostic de pus, referitor la tipologia omului din față? În plus, ca să
fie și mai complex, în loc să îți vezi de diagnostic și tratament, mai trebuie să
îți și amintești diferite scenarii pentru abordarea fiecărei tipologii în parte.
Mai mult decât atât, șansele de eroare sunt destul de mari, mai ales în cazul pacienților
pe care medicul îi vede pentru prima dată. Este destul de probabil ca pacientul
aflat în suferință și, eventual, sub imperiul unor îngrijorări să se comporte destul
de diferit în cabinet sau camera de gardă comparativ cu felul lui obișnuit de a
fi, observația de azi îi va pune o etichetă care nu i se va mai potrivi mâine.
Apoi, a judeca la repezeală
pacientul și a-i pune o etichetă într-un fel sau altul ar putea fi mult prea simplu
și, mai ales, nedrept. Din momentul acela, tentația va fi mult prea mare să vezi
în față o tipologie sau o etichetă și mult prea puțin un om. Medicul va fi mai mândru
și mai atașat de propria-i judecată, va lăsa mai puțin loc pentru îndoială și pentru
înțelegere.
Firește, nu pledez aici împotriva
unor observații de genul: pacientul este furios sau mânios dintr-o cauză cunoscută
sau nu, care mă privește în mod direct sau nu, ori că acest pacient are nevoie să
îl ajut în a lua o decizie în vreme ce altul vrea doar datele iar el să fie cel
care decide. Sau să observi că unul are nevoie de mai mult sprijin emoțional în
vreme ce altul dorește mai mult date sau fapte. Asta înseamnă să fii prezent în
fața lui, să îl înțelegi și să-i apreciezi drepturile și capacitatea de judecată
și să îi răspunzi potrivit nevoilor și îngrijorărilor lui din acel moment.
Un ultim argument: conceptele
de comunicare cu pacientul de care am cunoștință că au dat rezultate (precum cel
dezvoltat la Cleveland Clinic) nu împart oamenii în nicio tipologie. În momentul
în care ajungem să vedem mai mult etichete și mai puțin oameni, consider că ceva
este greșit în abordarea noastră. Nu doar ca medici, ci și ca oameni. Nu crezi?
Ia să vedem, tu ce fel de om (sau pacient) ești?