Înaintea evenimentelor din decembrie 1989,
majoritatea românilor care şi-ar fi dorit să călătorească putea avea ca destinaţie
de împlinită speranţă oraşul bulgăresc Ruse. Beneficiau mai ales pionieri,
atent selecţionaţi, uneori însoţiţi nu numai de profesori, dar şi de unul
dintre părinţi, excursia şcolară durând obişnuit de dimineaţă până seara. Sau
fruntaşi în întrecerea socialistă, verificaţi de „organe“, ca bonus pentru
rezultate în muncă. Se trecea Dunărea pe la Giurgiu şi se intra în oraş: în
centru – Monumentul Libertăţii, datând (însă) din 1908 – când regele Ferdinand
al Bulgariei a declarat independenţa ţării sale faţă de Imperiul Otoman –,
devenit simbol al localităţii... Cu timpul, afirmaţia „Înainte de Revoluţie n-am ajuns nici măcar până la Ruse“ însemna –
pentru cei foarte mulţi care ar fi vrut să verifice congruenţa între realitate şi
propria imaginaţie asupra a ceea ce s-ar afla dincolo de fruntariile ceauşiste
ale ţării – că motive „de dosar“, numeroase şi absurde, i-au împiedicat să obţină
paşaportul reserist indispensabil fie şi numai pentru a trece Podul Prieteniei,
la vecin. Ruse, pomenit ca „opţiune“, nu avea nimic depreciativ în sine;
construcţia sintactică respectivă se referea la refuzul de a ţi se permite să călătoreşti,
indiferent unde, dar mai ales în ţări occidentale.
Altfel s-au petrecut lucrurile însă, începând
din ’90. Graniţe deschise, la început, e drept, cam vraişte, paşapoarte,
oricui, la cerere... Unii s-au grăbit să-şi vadă visul cu ochii (vestul imediat
european); alţii – cu genele lui Hermes în celule – să încropească un comerţ. În
acest scop, Turcia, capăt de drum, era o primă alegere. Într-acolo îi purtau
sandalele înaripate ale zeului pe viitorii îmbogăţiţi, care aveau să afirme că şi-au
edificat averea pornind de la cumpărarea şi revânzarea de bluejeans. La preţ de
speculă şi fără taxe, of course! Or,
se ştie ce mare producătoare de blugi originali devenise mai vechea şi iubita
noastră suzerană, cândva specializată în şalvari... Dar astea sunt deja poveşti,
istorii ale începutului îndelungatei noastre tranziţii dinspre Golden Age către normalitate, una, cum
s-a văzut, de prea întârziat acces. Spre vestul capitalist, prohibit celor mai
mulţi timp de 50 de ani, au început să se îndrepte cohorte de români dornici să
vadă La Place de la Concorde, Cetatea
eternă, oraşul nuvelei lui Thomas Mann, cu subiect ce l-a fascinat pe Luchino
Visconti („Morte a Venezia“),
catedrala încă neterminată a catalanului Gaudi, Grinzing-ul cârciumioarelor pitoreşti, cu vin de casă şi
backgroundul sonor oferit de valsurile familiei Strauss... Medicii au pornit şi
ei în această aventură intelectuală, unii – încă de pe drum – redactându-şi
jurnale de călătorie, iar cei mai îndrăzneţi, la întoarcere, făcându-le
publice.
Autorul volumului „Excursii studenţeşti prin Europa – Frescă de tranziţie românească“
(Ed. Sitech, Craiova, 2007), doctorul Constantin
Ciprian Popescu, este unul dintre aceştia. Numai că dsa uzează de trucul
cunoscut: răscolind „într-o bună zi“ prin sertarele biroului său, dă, ca din întâmplare,
peste un dosar. Deschizându-l, recunoaşte scrisul propriului nepot, stabilit în
Olanda, pe filele unor însemnări. O curiozitate, fireşte, motivată, şi nu
indiscreţia, îl împinge să le răsfoiască şi, până nu le izbăveşte de citit, nu
le lasă din mână. Peste 200 de pagini – mai multe ore de lectură. La capătul
acestui efort delectabil, consemnările nepotului său – impresii de june turist
din primii ani de după 1990, dar nu numai de călător, i se par că, publicate, „îi vor ajuta pe tineri să cunoască adevărul
despre începuturile democraţiei de la noi“. În consecinţă, îşi asumă rolul
de a pregăti textul pentru tipar şi a-i da un titlu. Muncă uşoară pentru bunic
(sau unchi), C. C. Popescu fiind medic-scriitor, autor de versuri şi de
panseuri*. Dsa nu uită totodată să ne spună că, prin telefon, nepotul, devenit între
timp, în pofida unei concurenţe acerbe, un reputat specialist în Olanda, fost
student la Facultatea de Medicină „Alexandru (sic!) Davila“, îi acordă permisiunea publicării. În notele sale amănunţite
de călătorie, prefaţate de un motto al antecesorului: „Epuizează-ţi trăirile
dacă nu vrei să-ţi regreţi existenţa (C. C. P.)“, nepotul (sau cel care împrumută
această identitate semnând pe coperta de titlu) face parte dintr-un grup de
patru studenţi dornici să vadă lumea, bucureşteni care se trezesc – bieţii de
ei! – azvârliţi pe drumurile slobode ale Europei. Dar, acum, deşi cu paşaport în
regulă, tinerii se află în faţa unei alte bariere: sunt lipsiţi de resurse
materiale pentru călătoriile dorite. Prima soluţia e găsită de unul dintre
membrii colectivului, Lucian, „şcareţ reuşise
să-l convingă pe taică-său să ne împrumute, pe toată durata excursiei, o rablă
de Moskvici 408, veche de vreo douăzeci de ani“. Mijlocul ales:
automobilul, mai întotdeauna aflat în ajun de casare, e aproape o constantă ca
soluţie de transport în jurnalele de călătorie ale confraţilor; de exemplu, dr.
Andrei Pandrea publică în 2002 – „Cinci într-un Topolino“, iar regretatul prof.
dr. Mircea Angelescu împreună cu Doamna sa cutreieră, la un moment dat, Europa
la volanul unui Trabant... Jurnalul – ieşit din canoanele acestei specii
literare – menţionează diversele oraşe pe care, avizi de cunoaştere şi
instruire, tinerii le vizitează, după ce traversează, fără oprire, ţara
vecinilor de la vest, între care: Viena, Salzburg, Veneţia, Ravenna, Rimini,
San Marino, Roma, Neapole, „Careul de aşi
ai Toscanei, Siena, Pisa, San Giminiano şi Lucca“ şi, desigur, Florenţa;
apoi – Genova, Milano, Montreux, Paris, aşezări şi castele celebre de pe Valea
Loarei, Bruxelles, Bruges, Haga, localităţi din Germania... Dar nu însemnarea
impresiilor junilor pe care frumuseţile lumii e de presupus că i-a tulburat, ci
numeroase pagini de început ale jurnalului reţin prioritar preocuparea acestora
pentru „descurcăreala“ naţională în călătorie (cum o numesc cei patru), descurcăreală
în contradicţie cu regulile şi legile ţărilor gazdă.
La Vama Borş, cum să stea domnii studenţi la
coadă? „M-am prezentat la primul grănicer,
după ce în prealabil mă interesasem cine era comandantul său şi în numele
acestuia i-am cerut să mă ajute să scot din ţară, cât mai repede cu putinţă, o
rănită din timpul revoluţiei care avea nevoie de o intervenţie operatorie la o clinică
din Italia“. E crezut şi „vajnicul apărător
al fruntariilor ţării“, cu arma în mână şi în huiduielile celor ce aşteptau
aşezaţi la rând, îi conduce, în fruntea coloanei mai mult sau mai puţin
disciplinate, la punctul de control vamal. Între timp, „rănita“ avusese timp să-şi
tragă o cizmă gipsată peste gamba dreaptă. Iată cum, în şi din decembrie ’89,
gipsul la picior devenise soluţie de a te scoate din încurcătură... La Viena,
se cazează în camping, dar, atenţi la cheltuieli, plătesc taxe doar pentru două
persoane „ceilalţi doi venind pe jos, ca şi
când tocmai se întorceau la ora ceea din oraş. Cheltuială pe jumătate, economie
substanţială, nărav comunist“. Comunist ori postcomunist?
La hoteluri, parcau Moskviciul în faţa clădirii.„Unul dintre noi, pentru a păcăli vigilenţa
portarilor, intra în hotel şi se îndrepta spre recepţie, ca şi cum ar fi dorit
să plătească cazarea. Schimba două-trei vorbe cu recepţionerul, se interesa de
preţul unei camere, după care părăsea calm hotelul. Între timp, ceilalţi
coborau din maşină şi se făceau nevăzuţi pe străzile lăturalnice. Porneam apoi
liniştiţi prin oraş, lăsând maşina în siguranţă în faţa hotelului.“ Sau,
pentru a eluda usturătoarele amenzi aplicate pentru parcările nepermise,
colectau hârtiile de amendă de pe parbrizele altora şi le puneau pe cel al maşinii
proprii: „Poliţiştii nu amendează
niciodată de două ori aceeaşi persoană“. La Salzburg, trăgeau Moskviciul lângă
gardul campingului şi aruncau corturile, saltelele şi sacii de dormit peste
plasa de sârmă împrejmuitoare ori – mai „inteligent“ – împrumutau cartelele
magnetice ale altora, folosindu-le la ridicarea barierelor automate de acces.
Dar cum se manifesta isteţimea românească la muzee, pe care, totuşi, doreau să
le treacă în revistă? „Pătrundeam la
muzee odată cu grupurile de turişti străini, cam pe la mijlocul grupului, evitând
să fim văzuţi de ghidul însoţitor care ne-ar fi putut depista cu uşurinţă şi ne
făceam apoi imediat nevăzuţi în sălile muzeului“. Alteori, vizitau
obiectivul – la Palatul Dogilor, de exemplu –
„de-a-ndoaselea, de la ieşire spre intrare“. Cum anume? Se strecurau înăuntru„atunci când ghizii descuiau uşile sălilor
pentru ca să iasă turiştii. A ţinut treaba! Numai că am văzut de două ori
muzeul, deoarece ne-a fost teamă să ieşim pe sub nasul cerberilor de la
intrare“. Cu alt prilej – la comoara de perene frumuseţi a Vaticanului –,
observând că grupurile sanitare se aflau dincolo de barierele de la intrare,
pescuiau bilete folosite dintr-un coş de gunoi şi cereau controlorilor permisiunea
de a merge la toaletă, după care îşi făceau subit apariţia în sălile cu minuni!
Ba puneau la cale şi mici „afaceri“: adunau sticle de bere goale aruncate la întâmplare
prin iarbă – poate tot de către conaţionali mai „bogaţi“ – şi le revindeau la
magazine, pentru câţiva bănuţi. Îndeletnicire bine cunoscută de acasă, din
timpul defunctei epoci. Într-o zi însă, „golindu-se
câteva borcane aduse din ţară, le-am pus şi pe ele pe banda rulantă. Aparatul
electronic, după ce le-a măsurat conştiincios, ni le-a returnat“. La
„insistenţele“ turiştilor români de a înşela până şi maşinăria, dintr-un
difuzor s-a auzit, la un moment dat, strigată expresia: Nicht gut! Din pieţe, la spartul târgului, adică seara, cumpărau
alimente cvasidepreciate, la preţuri mai mici. La Galleria degli Uffizi – „unde era coadă mare la intrare“ –
nepotul doctorului C. C. Popescu joacă rolul de conducător al unui grup de trei
handicapaţi – tovarăşii săi de drum. Casieriţa binevoitoare îi exonerează de
taxă – sărmanii oropsiţi ai sorţii puteau beneficia de gratuitate – ba chiar le
pune la dispoziţie un cărucior necesar handicapatului ce se deplasa mai greu.
Iar Ana – una dintre fetele din grup – îşi pusese din nou cizma gipsată şi
mergea sprijinindu-se în baston... Toată lumea murmura: „«Un om singur însoţind trei handicapaţi îndrăgostiţi de muzee! Oare de
unde sunt? Din România? Doamne, ce mulţi handicapaţi trăiesc acolo!»“. Ridicolul
situaţiei iscă un râs imposibil de oprit al Mariei – alt component al lotului –
care era astfel să le deconspire sănătatea fizică perfectă, iar situaţia, scăpând
de sub control, să îi facă să rateze „vizitarea
unuia dintre cele mai valoroase muzee ale Italiei“. Aceeaşi tehnică – „mic grup de răniţi din relativ recenta revoluţie din decembrie“ –
fireşte, cu premeditata recuzită de acasă, cizma gipsată, cadrul metalic şi cârjele,
vizitează castelul Versailles. La Luvru – asemănător – folosind contramarca
unui singur bilet şi dând de înţeles că vin de la toaletă, parcurg săli ale
uriaşului aşezământ cultural şi artistic, rând pe rând, „fără să plătim nici un franc“. Trec apoi clandestin în Belgia,
ajutaţi de patroana unei benzinării – amuzată de intenţia lor frauduloasă –
ajungând, bineînţeles, şi la Bruges. „Am încercat
să facem şi o promenadă cu barca pe canalele oraşului, dar n-a ţinut, n-am
putut să-l păcălim pe barcagiul care ne-a poftit ireverenţios (sic) înapoi pe mal; aşa că ne-am mulţumit – imaginea
sugerată de ceea ce urmează e de tot râsul/plânsul – să alergăm pe lângă barcă timp de aproape o oră, văzând cam aceleaşi
lucruri ca şi înstăriţii turişti occidentali tolăniţi pe băncile «gondolei» din
Bruges.“ Iată, aşadar, cum se naşte ura de clasă! Ajung – uşor şi pe aceleaşi
căi ilicite – în Olanda, apoi în Germania, unde, la Offenburg, pe tejgheaua
unui bar, îşi uită portofelul cu toţi banii pe care îi mai aveau. Se întorc
valvârtej, dar barmanul, amuzat de îngrijorarea lor extremă, cu un gest firesc,
le returnează punguţa cu puţinii bani rămaşi, fără nicio lipsă... Şi aşa, din
aventură în aventură, cei „patru muschetari“ străbat cea mai mare parte a
Europei, în tot mai hodorogitul Moskvici, gata să-şi dea, după fiecare
kilometru străbătut, ultima suflare. (Şi chiar intră în comă, undeva departe de
ţară.) „Trişarea era pentru noi un mijloc
de supravieţuire“, „ne mândream cu «harul» descurcărelii pe care românii îl au
din belşug“, afirmă temerarii turişti, minciuna, înşelătoria – dobândite ca
mod de vieţuire în comunism – le deveniseră o a doua natură.
Textul acestui jurnal ce, iniţial, se anunţă
ca unul de călătorie, e împănat de consideraţii asupra obiectivelor vizitate,
acestea nedepăşind însă informaţiile – altminteri utile – cuprinse în ghidurile
de călătorie. Pe spaţii ample sunt inserate, ulterior, opinii despre soarta ţărişoarei,
despre virajul imaginii României de la rozul entuziasmului aproape general
asupra curajului în revoluţie, la cenuşiul dezamăgirii produse de evenimentele
care au urmat şi, mai ales, de sălbaticele mineriade. „Ce puteam face, noi tinerii, ca să îndreptăm lucrurile? Cu ce să începem?
Sigur, cu noi înşine! Găseam în ţările prin care umblam nenumărate exemple de
urmat; trebuia doar să facem efortul de-a ne schimba vechile năravuri
comuniste, de-a munci mai mult şi mai bine. Deveneam, cu fiecare zi care
trecea, tot mai conştienţi de rolul nostru în încercarea de a schimba faţa României.“Racursiuri către o autobiografie a „autorului“ – personajul principal, cu
prezentarea antecesorilor de sorginte rurală, semnatarul fiind singurul în
linie directă din familie care, născut în 1967, beneficiază de şansa de a fi
student la medicină în ultimul an; marginalii la diverse evenimente istorice,
cum ar fi perioadele domniilor regilor Carol I şi Ferdinand Întregitorul;
referiri la figurile unor politicieni, precum Ion I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu
– onorant de a fi cunoscute de un membru al generaţiei „decreţeilor“, generaţie
pentru care acest trecut nu pare să mai preocupe – se adaugă în mod copios
textului. Ca şi altele, precum: situaţia vexantă pentru cei care au avut de
suferit sau chiar au pierit în puşcăriile comuniste, a foştilor torţionari ai
securităţii rămaşi nepedepsiţi ori metamorfozaţi, în ţară sau aiurea, în
politicieni, diplomaţi, prosperi oameni de afaceri etc.; reveniri – ca un
laitmotiv, parcă – la mineriade, care, pe tineri şi nu numai, i-au marcat
indelebil; existenţa la conducerea noii republici a unui preşedinte ce şi-a
propus să aducă „linişte socială“. De fapt,
„o manevră de a-i scoate basma curată pe toţi aceia care, pentru crimele săvârşite
ar fi trebuit să fie daţi pe mâna justiţiei“. Paginile de sfârşit ale cărţii
sunt plombate – în spiritul nesfârşitelor dezbateri şi controverse ale anilor
’90–’92, pâine cu unt pentru talk-showuri televizate – cu situaţia politică din
ţară, nemulţumitoare pentru o bună parte a populaţiei, îndeosebi tânără, cu
aprecieri asupra fenomenul ce s-a numit „Piaţa Universităţii“, apoi cu a doua
venire în Capitală a purtătorilor de lămpaşe şi bâte, debarcarea guvernului
„Petre Roman“, cu trimitere directă la cel ce fusese ales ca prim preşedinte al
României postdecembriste, „asemuit cu
calul troian al criptocomuniştilor, menit să compromită şi să scoată din scenă
revoluţia română, înlocuind-o cu o «democraţie originală», de fapt un simulacru
al unei autentici democraţii“. Aceste consideraţii, lipsite de
originalitatea unor puncte de vedere proprii, vehiculate în şi preluate din
mass-media vremii, ies cumva din cadrul aşteptat al unui jurnal de călătorie.
Care, poate, nici nu ar trebui considerat pe deplin astfel. Dar nici criteriile
unei structuri romaneşti nu sunt de găsit.
Tinerii vor mai efectua
totuşi o excursie în Grecia (propunându-şi „ocolirea
pe cât se va putea a situaţiilor jenante sau chiar de-a dreptul neplăcute pe
care le trăisem“), vizitând Salonic, Atena, Delfi, ruinele de la Micene,
Pella: „capitala Macedoniei sub Filip al
II-lea şi Alexandru cel Mare“ etc. – relatată în consemnări asezonate cu
reflecţii cultural-istorice şi filosofice mai de substanţă decât cele
anterioare, creând însă senzaţie cititorului că sunt rezultatul unei documentări
de dată recentă, informaţii, de altfel, necesare turistului ce nu se mărgineşte
doar la a bifa, de pe o eventuală listă, obiectivele propuse la plecare spre a
fi vizitate, ci şi de a înţelege/reţine ceea ce vede. Sau, în cele din urmă,
stresaţi de situaţia politică, de propriile lor frământări în legătură cu acest
subiect, de perspectiva incertă profesională pentru intelectualii tineri –
nepotul îşi va lua licenţa în medicină şi se va logodi cu Ana –, cuplul va încerca
să se relaxeze, o scurtă perioadă, la bunici ori la Bran, în comunele şi în
satele frumoase din jur: Şimon, Moeciu, Poarta, Predeluţ... Proaspătul
absolvent şi Ana lui se mută într-o garsonieră din Bucureşti, viaţa e tot mai
grea, lefurile nu le ajung pentru un trai decent, de unde vizite la părinţi, la
masă, compromisuri, acceptarea unor pachete cu alimente de la rudele de la ţară
etc. „Prin rezultatul alegerilor din
toamna anului 1992, ni se impunea categoric moartea idealurilor noastre,
sufocate de infamele teze populist-comuniste ale lui Iliescu, privind o aşa-zisă
«protecţie socială». Totodată se amâna «sine die» reforma economică din România.“
Şi, cum se declarau cuprinşi de „un delir
obsesiv al libertăţii“, nu lasă să le scape şansa de „a prinde“ un stagiu în
doi la Gröningen, oraş în nord-estul Olandei, „ca o posibilitate de salvare din tulburele vremuri pe care le trăiam,
de evadare, cu verticalitate, din minciună şi batjocorirea omului din România“.
În consecinţă, ambii pleacă din ţară „«frumos»,
nu fugeam, nu dezertam, ci pur şi simplu mergeam la o specializare“. Unde însă şi rămân, după cum ne
informează în Introducere, cu privire
la nepotul său, descoperitorul manuscrisului din sertar. Totuşi, cum rămâne cu
acea convingere-angajament notată la începutul
jurnalului: „Deveneam, cu fiecare zi care
trecea, tot mai conştienţi de rolul nostru în încercarea de a schimba faţa României“?
În ce fel? De la distanţă? Prin corespondenţă? Prin reverberaţiile unei reuşite
profesionale într-o ţară unde „cizma de gips“ a românilor nu mai e credibilă?