E interesant de urmărit evoluţia medicinii
ca profesiune, de-a lungul ultimului secol, pentru a înţelege şi justifica
citatul alăturat, preluat de la unul din cei mai mari şi mai importanţi
filozofi ai Antichităţii. Revoluţia tehnologică (inclusiv farmaceutică) a
acestui ultim secol a fost acompaniată de un fenomen care corespunde perfect
expresiei „sabie cu două tăişuri“. Mă refer la procesul continuu de
supraspecializare a medicului modern, o trecere treptată, dar constantă, de la
medicul de medicină generală la acela capabil să ofere pacientului cel mai bun
tratament într-o singură ramură a medicinii, uneori pentru un singur
diagnostic.
Glumele care circulă în toată lumea pe seama
acestei exagerate tendinţe de restrângere a expertizei medicului îşi au originea
în situaţii de-a dreptul ilariante, în care chirurgul e cunoscut numai pentru o
singură procedură operatorie. Se povesteşte că în Canada ar exista un spital
specializat numai în operaţii de hernie inghinală. Cu alte cuvinte, un
specialist pentru ochiul stâng şi un altul pentru ochiul drept. Sau, cum se
exprima nu demult un confrate american, ultraspecializarea e un proces în care
medicul va şti din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin, până în
momentul când va şti totul despre nimic.
Obligativitatea de a-ţi cunoaşte pacientul
în întregime a rămas până în zilele noastre un precept teoretic recunoscut de
toţi cei implicaţi în educaţia medicală, ceea ce nu înseamnă că el e şi
respectat aşa cum se cuvine. De aceea, pe bună dreptate, în ziua de azi, medic
de succes e acela care stăpâneşte arta de a depăşi propriul câmp de expertiză şi
de a ajunge la o concluzie valabilă privitor la situaţia generală a
pacientului. În acest sens, asistăm în ultimele decenii la o reîntoarcere a
importanţei medicului de medicină generală, azi redenumit medic de familie, un
profesionist, care, pe lângă capacitatea de a trata în egală măsură copii şi
adulţi suferinzi de boli intercurente, uzuale, posedă şi abilitatea de a căuta
ce se ascunde în spatele unui sindrom, aparent provocat de o maladie singulară,
izolată, afectând aparent un singur organ.
De
fapt, asistăm la un proces evolutiv influenţat de aceste două tendinţe complet
opuse, de specializare într-un domeniu limitat şi de educaţie a tânărului
medic, încă de pe băncile facultăţii, în spiritul medicinii holistice. Exemplul
durerii cronice mi se pare adecvat şi nu numai pentru că el face parte din
„tabla de materii“ a specialităţii mele. Pacientul ce suferă de un sindrom
dureros cronic poate avea neşansa ca această suferinţă să influenţeze în primul
rând starea sa psihică, în urma reducerii activităţii zilnice, cu un impact
clar şi asupra situaţiei sale materiale. Dar lipsa unei activităţi fizice timp
îndelungat poate duce la obezitate şi chiar la un sindrom metabolic,
hipercolesterolemie, hipertensiune arterială, diabet zaharat. Oare simpla
încercare de a ameliora gradul durerii poate fi suficientă sau sindromul
dureros se cere interpretat în lumina efectelor sale secundare, uneori extrem
de importante? În prezent se ştie că tratamentul durerii cronice nu mai e
apanajul unei singure specialităţi şi că serviciile medicale care se ocupă de
acest sindrom se folosesc de experienţa unor specialişti din diverse domenii
ale medicinii. Cu toate acestea, cel care conduce tratamentul e medicul care
posedă capacitatea de a înţelege pacientul şi suferinţa sa în contextul unei
probleme complexe, ce cuprinde de multe ori întregul organism.
Aş
vrea să fiu bine înţeles. Personal, consider aportul colegului specialist
într-un domeniu medical restrâns esenţial pentru rezolvarea unor situaţii care
pretind un înalt grad de experienţă. Dar această contribuţie semnificativă la
progresul medicinii, care presupune eforturi, timp, dedicare şi sacrificii
uneori importante pentru a ajunge la un grad de expertiză profesională, trebuie
să se însoţească de permanenta înţelegere a faptului că, de multe ori, maladia
unui organ, ce pare izolată de restul organismului, poate avea un efect nefast
asupra condiţiei generale a pacientului.
Platon
nu era medic. Domeniile sale de interes erau retorica, literatura, politica,
filozofia, educaţia şi aspectele militare ale societăţii în care trăia. A scris
enorm, aproximativ 250 de manuscrise au rămas de pe urma sa, ele ocupându-se de
subiecte şi domenii variate, cum ar fi arta dialogurilor, dialectica, filozofia
statului, epistemologia (o ramură a filozofiei care se ocupă cu natura şi
scopul cunoaşterii ca element uman). În documentele cercetate în scopul
întocmirii acestor însemnări, am găsit foarte puţine aluzii la medicină şi
medici, ceea ce nu e de mirare, pentru că multe din celebrele sale citate
provin din însemnările multor altora, care l-au auzit, i-au sorbit inteligenţa
genială şi i-au urmat calea. Putem presupune că multe din gândirile sale geniale
au rămas, totuşi, pierdute în negura vremii.
Interesant
e faptul că, în descripţia celor trei caste ale societăţii antice greceşti
(meseriile productive, cele protective şi cele guvernatoare), medicii, tămăduitorii
nu apar şi nici măcar nu sunt menţionaţi. Pentru Platon, filozofia şi filozofii
au fost cei pe care societatea trebuia să se bazeze şi cărora li se cuvenea
onoarea: „până când filozofii nu vor domni ca regi, iar conducătorii nu vor
filozofa, nici oraşele şi nici rasa umană nu vor avea momente de libertate în
faţa răului“.
Şi, cu toate acestea, un mic paragraf din
scrierile sale aseamănă medicina cu funcţia căpitanului de vapor, şi aceasta
pentru simplul fapt că, scria el, medicina şi pilotarea unui vas nu pot fi
practicate de oricine, ci necesită o calificare specială.
Versiunile morţii lui Platon sunt nenumărate,
fiecare descriind într-un alt mod sfârşitul acestui filozof care şi-a pus
amprenta pe tot ce gândirea umană a produs în ultimii 2.000 de ani. Se pare însă
că legenda cea mai apropiată de adevăr e cea după care Platon ar fi murit în
somn, în aparentă sănătate. Dacă aşa stau lucrurile, e clar că nu a fost
obligat să apeleze la ajutorul medicilor şi să verifice pe pielea lui în ce măsură
erau ei, la acea vreme, suficient de competenţi pentru a înţelege importanţa stării
de sănătate a întregului organism.
|
 „Motivul pentru care medicii greci nu pot
stabili diagnosticul multor boli e ignoranţa lor faţă de organismul luat ca un
tot. Niciodată un organ nu va funcţiona normal dacă întregul organism nu funcţionează
normal.“ Platon (427–347 î.H.)
|
