Periodic, dinspre Ministerul Sănătăţii se
lansează proiecte, promisiuni, idei de reformă, unele nerealiste, utopice,
nefundamentate – organizarea spitalelor ca srl-uri şi fundaţii, spargerea
monopolului asistenţei de urgenţă şi privatizarea acesteia, posibilitatea creşterii
salariilor medicilor (a unora) până la 1.000 de euro (!), chirurgul bine pregătit
care ar putea fi solicitat să opereze în multe alte spitale (ceea ce mi-a
sugerat sintagma „chirurgul rătăcitor“), salarizarea medicilor diferenţiată în
funcţie de performanţă, reluarea unui program (PNESSP) care la prima ediţie nu
a confirmat, consumând în schimb sume considerabile (175 de milioane de
euro!), sume care ar fi fost utile în multe alte sectoare ale asistenţei
medicale, oficializarea unui număr mare de practici alternative, multe
fanteziste, cu eficacitate neprobată, aprobate să fie practicate şi de persoane
cu diplome de studii superioare neobligatorii medicale – politehnică, economie,
litere, geografie ş.a., susţinute din fondurile de asigurări de sănătate.
Nu de dragul contestării neapărate şi al
criticii, ci în scop constructiv, de prevenire a unor erori care se pot
strecura sub umbrela prea primitoare a reformei, îmi voi îngădui în cele ce
urmează câteva observaţii, sper, pertinente.
• Preconizarea organizării spitalelor ca
„srl-uri şi fundaţii“ este un model preluat în grabă dintr-o ţară cu care avem
puţine în comun, fără studii de impact, fără evaluări prealabile ale posibilităţilor
de implementare.
• Monopolul asistenţei de urgenţă. Sunt
câteva domenii unde statul poate avea monopol. Asistenţa de urgenţă este o
obligaţie în primul rând a statului, care presupune: organizare cât mai aproape
de perfecţiune, datorită riscurilor de pierdere a unor vieţi omeneşti, finanţare
importantă (acesta, nu vocaţia etică a ajutorului, este motivul care atrage iniţiativele
private), dotare înalt performantă, gratuitate de acordare, inclusiv celor
neasiguraţi, şi alte condiţii care justifică asistenţa de urgenţă ca obligaţie în
primul rând a statului.
• Nu sunt de făcut prea multe comentarii
la promisiunile de creştere a salariilor în momentul de faţă, de altfel
infirmate de realitatea bugetului. Cât priveşte chirurgul care ar putea fi
solicitat să opereze (şi să fie plătit) de alte spitale, este şi aceasta o idee
nerealistă şi nu este o practică nicăieri în lume, poate cu excepţia echipelor
chirurgicale din ţări dezvoltate care vin să opereze gratuit, din vocaţie
social-umanitară, pacienţii cu probleme dificile, împreună cu chirurgii din ţări
cu tehnologie mai puţin avansată.
• Salarizarea diferenţiată a medicilor în
funcţie de performanţă este un enunţ seducător cu aparenţă logică; acest
principiu este necesar şi stimulativ, dar în domeniul economic, şi nu poate fi
transpus în domeniul practicii medicale. De altfel, acest lucru nu se întâmplă
nicăieri în lume şi iată motivele: nu există criterii obiective de evaluare
cantitativă şi calitativă a activităţii unui medic; dacă se forţează un astfel
de clasament se introduc obligatorii elemente subiective şi inerent contestări;
aprecierile şefilor ierarhiei şi cu atât mai mult ale pacienţilor pot fi
subiective, influenţate de relaţii cu şeful, de dificultăţile unui pacient de a
evalua competenţa, pregătirea medicului. Pacientul poate, eventual, aprecia
comportamentul, care poate fi natural, sincer sau, în unele cazuri, poate masca
o pregătire mai slabă sau o strategie de a atrage clienţi; această practică de
salarizare după performanţă, dacă s-ar aplica, ar necesita instituţii şi
mecanisme de cuantificare, evaluare complicate, permanente, organisme de analiză
a contestaţiilor, ceea ce ar complica activitatea medicală. În plus, s-ar
deteriora atmosfera normală de lucru, ar apărea adversităţi, s-ar altera relaţiile
etice din cadrul corpului medical; o consecinţă şi mai neplăcută ar fi competiţia
neloială între colegi (dincolo de „invidia medicorum“, de multe ori doar latentă);
concret, unii medici, în lupta pentru un salariu mai mare, ar recurge la reclamă
pentru atragerea de pacienţi; reclama nu reflectă întotdeauna valoarea, ba
dimpotrivă, manipulează spre un anumit scop. E un comportament incorect,
necolegial faţă de cei ce nu recurg la această strategie de confecţionare a
unui prestigiu mai puţin îndreptăţit de realitate.
Ar mai fi şi altele de spus, dar cele de mai
sus sunt suficiente pentru a demonstra că ideea pe care am comentat-o nu poate
fi pusă în practică. Salarizarea medicilor trebuie să rămână în conformitate cu
principiile practicate peste tot în lume: tipul de specializare
(neurochirurgie, epidemiologie etc.), gradul ierarhic (rezident, specialist,
primar), sporurile reglementate, sporul de vechime.
Am exprimat opinii, chiar dacă critice,
scopul fiind constructiv, în intenţia de a evita unele măsuri mai puţin
inspirate, care nu ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei sistemului de sănătate
din ţara noastră.
În final, o concluzie personală: o reformă a
sănătăţii nu va rezolva ca un miracol problemele sistemului medical. În toate ţările
se reformează continuu sănătatea, fiindcă sunt necesare adaptări la dinamica
politică, economică, socială. O reformă mai eficace ar trebui să aibă o anume
supleţe spre a putea fi periodic amendată potrivit evoluţiilor
economico-sociale, ale morbidităţii, ale resurselor.
Cheia îmbunătăţirii, dincolo de o formulă de
reformă sau de alta, rămâne finanţarea.