Într-o
lume în care, din păcate, lipsa colaborării, a colegialității și empatiei a
atins cote alarmante, exemplele de colegialitate merită să fie subliniate. Ce
consider eu că este extrem de grav este faptul că „lumea” nu înțelege
seriozitatea acestei probleme. Nu înțelege că este o problemă majoră, cu impact
semnificativ pe termen scurt, mediu și mai ales pe termen lung. Extinderea
necolegialității și a exemplelor de necolegialitate, indiferența, egoismul și
alte asemenea racile fac foarte mult rău pe termen lung. Generații și generații
vor avea de suferit dacă nu se petrece... o minune. Iar minunile nu vin dacă nu
merităm să le primim. Ca atare, ne aflăm deja într-un cerc vicios.
Săptămânile
trecute am proiectat la curs o imagine. Imaginea respectivă permite multe
interpretări, de la indiferența față de pădurile românești (dusă până la
prădăciune, hoție și nemernicie) până la exemple de susținere. Un copac, tânăr,
dezrădăcinat parțial, se sprijină pe un alt copac mai vârstnic. Ambii sunt
brazi. Atât la cercul de microbiologie, cât și la curs am proiectat această
imagine și le-am vorbit studenților puțin despre interpretarea pe care o dau
eu, despre solidaritate, sprijin reciproc, înlăturarea și îndepărtarea
răutăților și micilor/marilor mizerii între colegi, despre umărul pe care poți
să pui capul când ești în necaz și de la care poți să cauți/găsești sprijin.
Chiar
dacă nu am habar (pentru că nu mi se spune) dacă demersul meu are vreo
utilitate, dacă apare vreo schimbare de atitudine sau comportament, continui să
dau exemplul în care cred și continui să cer ca lumea să procedeze așa cum se
cuvine, colegial. Le spun studenților mei că nu trebuie să se iubească, nici măcar
nu trebuie să fie prieteni, dar colegi trebuie să fie. Colegialitatea nu
se învață în actualul sistem de învățământ, aceasta fiind o eroare
impardonabilă a sa. Nimeni din cei care au condus sistemul nu a făcut tot ce
era posibil pentru a obține rezultate bune în acest sens. Reforme fără reformă,
fără rezultat, fără a obține ceva bun pentru țară, pe termen lung și foarte
lung. Noi, cei care lucrăm azi nu ar trebui să lucrăm pentru noi, ci pentru
copii, nepoți și strănepoți. Iar pe copii și nepoți ar trebui să îi creștem
într-un spirit care să îi ajute să înțeleagă importanța solidarității,
importanța apartenenței la un neam și la o țară, importanța participării
împreună la un efort ce este necesar și trebuie făcut, pentru un alt tip de
viitor.
Colegialitatea trebuie să se învețe, ce-i drept, întâi de la bunici și de la părinți.
Mai apoi, îi este greu oricărui sistem (cât de bun ar fi el) să îndrepte
mentalități formate greșit. Dar, dacă li se spune copiilor mititei, fie de
rude, fie de... bone, că este important să fie egoiști, să nu împartă nimic cu
ceilalți, să aibă grijă să fie primii (și singurii) și alte prostii
asemănătoare, este greu și foarte greu de îndreptat. Iar dacă ajungând la
creșă, grădiniță, școală primară, gimnaziu, liceu, facultate, masterat,
doctorat etc., se cultivă aceeași eroare fatală, ne mai putem mira de
rezultatele dezastruoase? Problema este că nu e suficient să ne mirăm sau să nu
ne mirăm, ci trebuie să ne pese și trebuie să ne străduim, din răsputeri, să
contribuim la stârpirea răului și întărirea binelui.
Revenind
la imaginea cu acei doi copaci, de sprijinirea celui tânăr pe cel mai vârstnic,
îmi amintesc că în fragilele mesaje de feedback pe care le-am primit de la
studenți am avut și reproșul că acest tip de imagini nu folosește la nimic etc.
Mi s-a cerut să dau mai bine exemple concrete (uitându-se ceva ce eu am spus la
momentul prezentării imaginii – așteptând de la ei o reacție, o analiză și o
autoanaliză, o revenire cu exemple și nu doar o constatare de tipul „Gică contra”).
Dar, pentru că eu citesc mesajele de feedback, la următoarea întâlnire cu
studenții am dat exemplul cel mai relevant pe care eu îl cunosc – de
colegialitate. În urmă cu o vreme, în luna lui Undrea, ne aflam în amfiteatrul
„George Emil Palade” din Facultatea de Medicină pentru ultima întâlnire din
acel an a cercului de microbiologie. Am fost nevoiți să ne întâlnim acolo
pentru că în Institutul Cantacuzino era foarte-foarte frig. Colegial, ni s-a
aprobat organizarea evenimentului. Pot să îl numesc eveniment cu mai multe
argumente. Amfiteatrul a fost aproape plin. A venit alături de noi o tânără
suferindă, cu o maladie gravă și la momentul actual incurabilă. Ea are o
pasiune – pictura. A adus picturi personale pe care mulți dintre cei prezenți
le-au cumpărat aducând un mic ajutor tinerei noastre.
Tot
atunci, alți colegi, au adus un coleg cu alt tip de suferință, pentru că acesta
și-a dorit să participe la întâlnirea cercului. În istoria sa, un eveniment
nefericit și dur i-a răpit multe dintre posibilități, însă nu a vrut să renunțe
la continuarea studiilor medicale. Au fost multe eforturi ale familiei, dar din
acel an (sau poate și mai devreme) au intervenit colegii săi. Au încercat (și
reușit) să îl aducă la cât mai multe cursuri și activități practice, la lucrări
de control, colocvii și examene. De regulă pentru aceasta au participat trei
colegi simultan. Unul avea autoturism și carnet de conducere. Ceilalți doi
puteau să îl ridice pe coleg precum și dispozitivul care îl ajuta pe acesta să
se susțină. Doar ei știu câte drumuri au făcut și cât timp au valorificat
pentru aceasta. Nu! Nu am greșit. Unii ar fi putut să spună „cât timp au
pierdut” – pentru că unii tineri ar fi putut ca în acele ore să meargă la
„club”, să meargă să se distreze, alții ar fi putut să învețe, alții ar fi
putut să piardă timpul fără să știe cum a trecut etc. Dar, colegii au ales să
îi fie alături colegului și să nu considere acest efort ca un efort ci,
remarcabil, ca o atitudine super-colegială. Ei au valorificat acel timp, în mod
super-colegial (am utilizat intenționat de două ori un „prefix” pe care tinerii
noștri l-au introdus în limbajul curent, folosindu-l și când se potrivește și
când nu se potrivește). Totul este „super” în ziua de azi.
Colegul
a venit și nu a rămas pasiv. A intervenit, a pus întrebări, a făcut comentarii
– a fost un adevărat participant la cercul de microbiologie. A mai venit și cu
alte ocazii.
Nu
am să mă opresc fără a spune cât de mult m-a impresionat și mă impresionează
aceste gesturi, acest tip de colegialitate. Nu am scris până acum despre
aceasta pentru că, oarecum, mi s-a interzis. Colegii nu au dorit să primească
laude pentru atitudinea lor frumoasă, în plus s-au gândit că ar putea să îl
necăjească pe prietenul lor, dacă lumea ar ști toate acestea. Eu nu cred că ar
trebui să se necăjească. Mai mult decât atât, merită să fie spus că acest
ajutor, această colegialitate a condus la rezultate remarcabile. Colegul a
promovat toate examenele, iar la examenul de licență a luat o notă bună, chiar
foarte bună. Acest coleg, acești colegi pot reprezenta modele pentru ceilalți.
Sper că nu se vor opri, sper că nu se vor schimba, ci vor continua în ciuda
tuturor barierelor și dificultăților întâlnite. Eu, noi, ca observatori, putem
fi laudativi, putem discuta, putem interpreta, putem comenta. Însă nu cunoaștem
adevăratele greutăți și nu ne putem imagina multitudinea și complexitatea
problemelor întâlnite în trecut sau a celor ce vor apărea în continuare. Mă rog
pentru ei și sper că acest comportament remarcabil va continua să aducă
beneficii sufletești sau chiar și materiale, chiar dacă nu s-a urmărit
obținerea acestora. Sper ca acest tip de comportament și acest tip de atitudine
să devină cele promovate și urmate în societatea noastră. Sper în extinderea
colegialității.